Henry Kissinger, cu experienţa provenită din contactele avute cu liderii sovietici, considera că ruşii/sovieticii sunt „[…] o naţiune care supravieţuise nu prin civilizarea cuceritorilor, ci prin faptul că dăinuise mai mult decât ei, un popor suspendat între Europa şi Asia, fără să aparţină nici uneia pe de-a întregul, cu o cultură care îşi distrusese tradiţiile, fără să le înlocuiască în întregime”. Fostul secretar de Stat american evidenţia astfel însemnătatea poziţiei geografice a Federaţiei Ruse în politica externă promovată de către aceasta.
Puţină geopolitică
Situată pe două continente, Rusia a pendulat mai mereu între Europa şi Asia, fapt care a favorizat apariţia unei adevărate „schizofrenii” – dar nu în sensul medical, ci etimologic al termenului – la nivelul mentalului colectiv rus. De-a lungul timpului, această „schizofrenie” se va afla la originea uneia dintre întrebările, „Kto mî?/Cine suntem noi?” – formând, împreună cu celelalte două, „Şto delati?/Ce-i de făcut?” şi „Kto vinovat?/Cine-i vinovat?”, triada interogativ-existenţială rusă – care avea să marcheze cultura rusă şi generaţii întregi de intelectuali, preocupate să găsească un răspuns şi să se afle la orginea unei intense dezbateri din societatea rusă: aceea dintre slavofili şi occidentali, dintre tradiţionalism şi modernitate.
Vecinătatea Chinei a influenţat Rusia, mai ales politica ei externă. În primul sfert de veac al secolului al XX-lea, contele Trubeţkoi punea bazele unei mişcări euro-asiatice – care susţinea specificitatea euro-asiatică a Rusiei –, care, astăzi, are în Federaţia Rusă din ce în ce mai mulţi adepţi. Admiraţia şi atracţia Rusiei faţă de China s-au consolidat şi mai mult după experienţa economică traumatizantă prin care a trecut societatea rusă în anii 1990. De aceea, autorităţile de la Moscova, începând cu anul 2000, au făcut din China unul din vectorii de bază ai politicii externe ruse.
O dovadă a acestei afinităţi pe care Rusia o are pentru China o constituie şi semnarea unui acord – la jumătatea lunii februarie a acestui an – potrivit căruia o serie de bănci din China vor acorda companiilor ruseşti Transnefti şi Rosnefti un împrumut în valoare de 25 miliarde dolari – 15 miliarde dolari pentru Transnefti şi 10 miliarde dolari pentru Rosnefti –, acestea din urmă, la rândul lor, obligându-se să construiască o conductă pentru transportul petrolului până în China, în prelungirea conductei care urmează să lege Siberia de Est de Oceanul Pacific. Prin această mişcare, China încearcă astfel să se substituie Statelor Unite, a căror încercare de a coopera cu ţările Asiei Centrale în lupta împotriva terorismului din Afganistan a eşuat.
Construirea unei conducte către China nu reprezintă o noutate. Astfel de planuri, privind transformarea Chinei într-unul din principalii beneficiari ai petrolului rusesc, au mai existat, însă ele au fost tărăgănate din pricina dificultăţii factorilor de decizie de la Moscova de a alege între două importante pieţe de desfacere: China şi Japonia. Deşi planuri pentru construirea conductei către China au existat încă din perioada Elţân, ele s-au concretizat abia în aprilie 2003, când preşedinţii rus şi chinez de la acea vreme – Vladimir Putin şi Hu Jintao – au semnat un acord privind construirea conductei până la Dazin, principalul centru de prelucrare a petrolului din Manciuria Interioară.
Termenii noului acord ne arată importanţa Chinei pentru industria petrolieră rusă: barilul de petrol va fi vândut Chinei la un preţ de 22 dolari, în timp ce dobânda împrumutului acordat de băncile chineze este de 6%. Capacitatea conductei va fi de 1,6 milioane barili/zi. Cu banii împrumutaţi, partea rusă va construi conducta sus-amintită şi va da în exploatare noi parcele de forare, cu ajutorul cărora va trebui să exporte către China 300.000 barili/zi.
Către o Antantă ruso-chineză
Construirea acestei conducte are o primă consecinţă: scoaterea din cărţi – cel puţin pentru o bună perioadă de timp – a Kazahstanului, principalul concurent al Rusiei în plan petrolier în Asia Centrală. În urma acestui acord, gigantul petrolier de stat kazah, KazMunaiGaz, va trebui să găsească alte soluţii pentru transportul petrolului său către Asia.
În al doilea rând, recentul acord ruso-chinez reprezintă prima tentativă concretă a factorilor de decizie de la Kremlin privind reorientarea exportului de produse petroliere dinspre Europa spre Asia. O dovadă în plus în această direcţie o constituie şi darea în exploatare a primei staţii pentru lichefierea gazului, în vederea transportului acestuia către Siberia Orientală. Întreaga producţie de gaz va fi livrată Japoniei – cea mai mare parte a acesteia –, statelor din America de Nord şi Coreii de Sud.
În fine, acest acord poate fi văzut şi ca o etapă a luptei care se dă între cei doi semnatari pentru extinderea influenţei lor în zona Asiei Centrale. Beneficiind de avantajul spectaculoasei creşteri economice din ultimul deceniu, China a făcut din Asia Centrală una din zonele sale favorite de expansiune economică. Iar demersurile întreprinse de către factorii de decizie de la Beijing nu reprezintă altceva decât o dovadă în acest sens: implicarea companiilor petroliere chineze în Kârgâzstan; semnarea, la sfârşitul anilor 1990, a unui acord privind construirea unei conducte petroliere care să lege partea estică a Kazahstanului de vestul Chinei; negocierile purtate anul trecut cu autorităţile din Turkmenistan, finalizate prin demararea construcţiei unei conducte cu destinaţia China, care să tranziteze Uzbekistanul şi Kazahstanul; şi nu în ultimul rând, folosirea Organizaţiei pentru cooperare de la Shanghai ca vector de consolidare a cooperării în zonă, mai ales în domeniul petrolier (a se vedea Tratatul de prietenie şi cooperare din 2005, semnat de către statele membre).
În pofida concurenţei care se manifestă între cei doi centri de putere – Rusia şi China – atât liderii ruşi, cât şi cei chinezi au realizat importanţa economică şi geostrategică a Asiei Centrale şi, împreună, întreprind demersuri pentru sporirea prezenţei lor în zonă. Dacă China are atuul creşterii economice, putem afirma că Rusia se foloseşte de avantajele conferite de statutul de fostă metropolă, de prezenţa în zonă a unei importante minorităţi ruse, precum şi de moştenirea legăturilor – culturale, economice şi, de ce nu, politice – din perioada defunctei Uniuni Sovietice. Cooperarea ruso-chineză a dobândit un puternic impuls în urma semnării, în iulie 2001, a Tratatului de bună vecinătate, prietenie şi cooperare (pe 50 de ani). Implicarea Statelor Unite în zonă nu a fost bine văzută de către cei doi parteneri, iar ea nu a făcut altceva decât să grăbească demersurile pentru sporirea şi consolidarea prezenţei ruse şi chineze în zonă. Consecinţele nu au întârziat să apară, şi, astfel, în 2005, Uzbekistanul a încetat colaborarea militară cu Statele Unite, iar baza militară americană de la Manas (Kârgâzstan) tinde să devină o relicvă care aparţine trecutului, autorităţile de la Taşkent nemaifiind interesate în a o menţine. Atât China, cât şi Rusia primesc un ajutor nesperat, poate, în extinderea şi consolidarea prezenţei lor în zonă de la statele europene şi de la Statele Unite, care nu şi-au conturat o strategie clară faţă de ţările din zona Asiei Centrale, în pofida unor paşi întreprinşi de europeni în direcţia elaborării ei (a se vedea documentul adoptat în 2007 de statele membre ale Uniunii Europene, intitulat Strategia de parteneriat cu Asia Centrală).
Sunt, aşadar, temeiuri să afirmăm că, după o lungă perioadă de gestaţie, „Antanta” ruso-chineză începe să prindă contur, iar acest lucru – pe lângă avantajele directe, obţinute de cei doi parteneri – va avea drept consecinţă şi transformarea cât mai rapidă a zonei asiatice într-un viitor centru de putere politic, dar, mai ales, economic, de care „Lumea Veche” (prin această sintagmă avem în vedere statele din zona euro-atlantică) va fi obligată să ţină cont din ce în ce mai mult.
