Preşedintele american George Bush a făcut zilele trecute o nouă mişcare surprinzătoare, prin nominalizarea nr. 2 de la Pentagon, Paul Wolfowitz, arhitectul atacării Irakului, pentru poziţia de şef al Băncii Mondiale. Această decizie a generat imediat reacţii vehemente la Bruxelles şi în multe capitale europene, reaprinzând astfel disputa transatlantică, tocmai atunci când totul părea să intre pe un făgaş armonios, multilateral…
Un om sufletist, dar belicos
În mod tradiţional, conducerea Băncii Mondiale revine Statelor Unite, în timp ce aceea a Fondului Monetar Internaţional este apanajul partenerilor europeni. Nominalizarea subsecretarului Apărării Paul Wolfowitz, mâna dreaptă a impopularului Donald Rumsfeld şi unul din doctrinarii cei mai influenţi ai politicii unilateralist-hegemonice promovată de administraţia Bush în primul mandat, nu a fost recepţionată cu satisfacţie atât în cercurile decidente economico-financiare publice, neguvernamentale ori private europene, dar şi în mediile academice de profil. Partenerii comunitari au însă o marjă de opoziţie extrem de limitată faţă de opţiunea Casei Albe, atât din cauza blocajului decizional intern pe linia Londra-Paris, dar mai ales pentru că Franţa are un interes major pentru desemnarea fostului comisar Pascal Lamy la preşedinţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Descris de preşedintele american ca “un om sufletist, decent… un foarte bun manager şi diplomat”, Paul Wolfowitz, prestigios universitar, fost decan al celebrei John Hopkins School for Advanced International Studies, va fi cu certitudine noul preşedinte al Băncii Mondiale, în pofida criticilor adversarilor din Partidul Democrat ori a celor formulate în “vechea Europă”. Care este însă raţiunea acestei nominalizări problematice?
Bunul samaritean neoconservator
Motivul oficial al nominalizării este cel al aducerii în fruntea Băncii Mondiale a unuia dintre cei mai vizibili neoconservatori, valoros teoretician, dar şi practician abil în apele tulburi ale relaţiilor internaţionale, o alegere potrivită în eforturile Casei Albe de recâştigare a popularităţii printr-o implicare crescută în chestiunile dezvoltării şi a combaterii efectelor negative ale calamităţilor naturale (cazul recentului tsunami din vecinătatea Indoneziei). În plus, nominalizarea sa aduce o notă nouă în războiul global antiterorist, Banca Mondială urmând să combată mult mai activ şi eficient una din sursele majore ale acestei ameninţări, anume sărăcia.
Profesorul Jeffry Sachs, consilierul principal al secretarului general al ONU pe probleme de sărăcie şi director al Institutului Pământului la Universitatea Columbia, neagă însă competenţa lui Paul Wolfowitz în acest domeniu, “supravieţuirea a milioane de oameni depinzând de această organizaţie”.
Îndepărtare prin promovare
Cea de-a doua posibilă explicaţie, deloc incongruentă cu prima, prin simplul fapt că plecarea lui Wolfowitz de la Pentagon se va produce, se află în jocurile de culise ce pregătesc debarcarea lui Donald Rumsfeld de la cârma Pentagonului, în cadrul unei strategii mai largi care să o promoveze pe ambiţioasa doamnă Rice în postura de candidat republican la Casa Albă la finele celui de-al doilea mandat al protectorului său politic George W. Bush. În acest scenariu, trebuie amintit precedentul caz al lui Robert McNamarra, arhitectul războiului din Vietnam, cel care în plină campanie populară antirăzboi, dar şi în contextul suspiciunilor preşedintelui Lyndon Johnson care-l vedea ca pe un aliat al rivalului său Robert Kennedy, a fost înlocuit de la cârma Pentagonului şi îndepărtat prin promovare la şefia nobilei Bănci Mondiale.
Vom reveni însă asupra Condoleezzei Rice în numărul viitor… (G. A.)
