Kosovo este cuvântul ce marchează o nouă etapă în evoluţia relaţiilor internaţionale la începutul secolului XXI. Kosovo reprezintă un catalizator de evenimente şi frustrări de ordin politic adunate de-a lungul timpului. Se poate marca începutul unei noi ere în relaţiile bilaterale NATO-Rusia, însoţite de noi tensiuni şi contradicţii.
În toată această construcţie, SUA au reuşit atingerea a două mari scopuri tactice: menţinerea unei situaţii confuze în Balcani lovind astfel în interesele Federaţiei Ruse în această zonă, iar pe de altă parte se demonstrează incapacitatea instituţiilor Uniunii Europene de a oferi soluţii fezabile unei crize ivite pe propriul continent. Pe termen lung acest tip de gândire poate avea consecinţe cu turnuri surprinzătoare.
Sprijinul SUA acordat provinciei Kosovo reprezintă un capăt de pod tactic deschis, scopul final rămânând slăbirea intereselor ruseşti în regiunea Balcanilor. Rusia şi-a manifestat interesul în regiunea extinsă a Balcanilor căutând metode de influenţare politico-economice în foarte multe circumstanţe ivite în ultima perioadă de timp. Kosovo se alătură unei lungi serii de dispute între Federaţia Rusă şi SUA între care amintim chestiunea scutului antirachetă european, problematica extinderii NATO, controversele economice în ceea ce priveşte transportul petrolului şi gazului natural. Acest întreg tablou, marcat de culori nuanţate, apare în apropierea desfăşurării summit-ului NATO de la Bucureşti. Este absolut evident faptul că problema Kosovo va fi un subiect fierbinte al discuţiilor de la Bucureşti.
Precedent periculos sau start de oportunităţi?
Originea temerilor pe care România le nutreşte faţă de problema Kosovo îşi are originea în anii 1990, mai exact în continua controversă legată de posibilitatea ca maghiarii din Transilvania să acţioneze într-o manieră similară. Situaţia este cu mult mai complexă o dată cu mutarea axului posibilelor probleme pe direcţia Transnistria-Republica Moldova. România se simte vulnerabilă în faţa unor astfel de posibile dezvoltări regionale, dar dincolo de aceste aspecte ţara noastră poate juca şi un meci cu rezultate extrem de favorabile. Diplomaţia românească poate scăpa de letargia din ultima perioadă printr-o gestionare optimă a posibilităţilor oferite de acest complex de situaţii. Este o ocazie pentru noi contacte cu Federaţia Rusă şi redeschiderea unor dosare extrem de importante în special cele legate de Republica Moldova şi viitorul acestui stat. Poziţia rece a Chişinăului din ultima perioadă a pus relaţiile bilaterale moldo-române într-un con de umbră unic şi greu de depăşit. Diplomaţia românească a învăţat faptul că drumul spre Chişinău trece prin Moscova, iar ultima perioadă oferă posibilitatea unor noi contacte având în vedere poziţiile asemănătoare ale României şi Federaţiei Ruse în chestiunea Kosovo. Summit-ul NATO de la Bucureşti poate fi şansa unui nou început în relaţiile româno-ruse, dar totul depinde de felul în care Bucureştiul va şti să speculeze această oportunitate.
Kosovo a reprezentat şi o reconfirmare a relaţiilor optime dintre România şi Serbia, o continuare pe un trend ascendent, ţara noastră putând juca şi rolul de mediator între Belgrad şi Bruxelles. Vizita simbolică a lui Boris Tadici reprezintă o confirmare a unei noi etape în relaţiile bilaterale posibil marcată de cooperare politică şi economică.
Discuţiile privind posibila autonomie a Ţinutului Secuiesc reprezintă o consecinţă normală, având în vedere ultimele evoluţii din regiune. Ceea ce trebuie evitat sunt discuţiile purtate de extremişti ce vor duce problema pe un drum cu soluţii nefezabile, iar, atunci când raţionalul va învinge focul naţiunilor, specific secolului XIX, vom reuşi să construim Europa la care cu toţii visăm.
