O istorie a romilor dincolo de prejudecăţi

Conform recensământului din anul 2002, în România, trăiesc 535.250 de romi. Numeroase organizaţii susţin însă că numărul acestora depăşeşte un milion de persoane. Această apreciere poate fi justă, din moment ce romii evită în general să îşi declare etnia, dar sunt în mod evident o prezenţă actuală şi permanentă în toată România.

În legătură cu situaţia romilor din ţară şi din Europa am asistat la numeroase dezbateri înflăcărate, făcute în mai multă sau mai puţină cunoştinţă de cauză. O scurtă rememorare a istoriei acestui popor este cu atât mai necesară pentru a înţelege prezentul şi cultura romani care poate fi pe drept cuvânt considerată una a supravieţuirii.

De ce rom, şi nu ţigan?

Numele de „ţigan„ pe care elitele rome nu îl consideră a fi greşit să se aplice etniei, poate şi datorită faptului că a devenit în limba vorbită, de mult timp, un epitet ofensator, îşi are justi­fica­rea lui. Ţigan nu este în fond nu­mele originar al etniei, ci provine din grecescul „athinganoi” (tradus: „a nu se atinge“), numele unei secte din Bi­zanţ care practica izolaţionismul, cu care romii au fost confundaţi. De altfel aceştia au fost denumiţi în diferite feluri de popoarele cu care au intrat în contact, fiind confundaţi de multe ori cu egiptenii datorită tenului închis la culoare: „arami“ (armean, păgân), „fa­rao­ntseg“ (gloată), „bohemien“ (din Boemia), „tartares“ (tătar), „gypsy“ şi „gi­tano” (egiptean) sau „saracin“ (arab).
Etnonimul „rom“ este o denumire cu care se identifică mult mai bine, fiind tot de provenienţă grecească şi care îi numea pe locuitorii imperiilor Roman şi Bizantin, spaţiu în care romii au trăit perioade îndelungate. Alături de acesta, în funcţie de localizarea lor geografică etnia de origine indiană se mai poate recunoaşte după denumirile „sinţi“ (romii din spaţiul germanic) şi „kalo“ (romii din spaţiul hispanic).

O istorie păstrată prin limbă

Prejudecăţile despre romi se dato­rează şi unei omisiuni complete din istoria României aşa cum a fost aceas­ta concepută în perioada comunistă, dar nu numai atunci. Nici un manual de istorie nu a menţionat romii, ele­men­te de istorie a lor pe teritoriul nostru şi cu atât mai puţin robia de o jumătate de mileniu din ţările române.
O istorie a romilor este totuşi dificil de stabilit cu exactitate, iar despre aceasta nu a fost scris aproape nimic până în secolul XX. Şi, ceea ce este in­teresant de observat, marea majo­ritate a premiselor istorice pornesc de la analizarea limbii romani care păs­trea­ză în lexic cuvinte ale popoarelor cu care romii au convieţuit în diverse perioa­de. Evidenţe lingvistice şi cultu­rale dovedesc clar ca sunt de origine indiană, probabil din regiunea nordică Punjab de unde au plecat acum cel puţin 1000 de ani. De asemenea se găsesc influenţe persane şi armene, ceea ce dovedeşte trecerea romilor prin aceste ţări.  Şi astăzi există triburi nomade sau seminomade în India, susţi­nând teoria că romii au fost no­mazi de la început, şi au părăsit India în timpul unei invazii, iar apoi au fost împinşi spre Europa de războaiele şi invaziile ulterioare.
Armenia este ţara din care s-au despărţit în trei grupuri, unii mergând spre nordul Mării Negre, alţii spre Egipt şi un grup în Imperiul Bizantin. Romii care au mers spre Imperiul Bizantin sunt cei care urmează să se răspân­dească în toată Europa. Cel mai sigur, in­vazia turcă i-a împins pe romi în Balcani în secolul al XIV-lea, iar după cucerirea Balcanilor de către otomani unii au pătruns în vestul Europei.
În general, romii şi-au păstrat mult timp stilul de viaţă nomad sau semi­nomad trăind în mijlocul unor societăţi sedentare. Aceasta le-a permis să îşi păstreze identitatea ca popor, le-a impus o marcă socială şi culturală distinctă influenţându-le caracterul social şi activităţile economice. Deşi romii nu lucrau ca restul popoarelor în meserii instituţionalizate sau recunoscute, lucru păstrat multă vreme neschimbat, activitatea lor în arte şi meşteşuguri i-a făcut renumiţi, mai ales în estul Europei.
Sclavia – o etapă ţinută sub tăcere
Între 50% şi 75% din populaţia României nu ştie nimic despre sclavia romilor. Câţi îşi mai aduc aminte de povestirea lui Vasile Alecsandri despre Vasile Porojan? Manualele şcolare de istoria românilor abia menţionează termenul „dezrobire“, fără însă a da vreo explicaţie. Situaţia robiei a produs însă şi primele înscrisuri prin care îi putem localiza pe romi ca prezenţi în Moldova (1428) şi Muntenia (1385). Documente mănăstireşti vorbesc des­pre ei la capitolul… bunuri. De aseme­nea puteau fi robi ai statului sau ai boierilor. În Transilvania statutul ro­mi­lor era prin comparaţie mai bun, fiind consideraţi iobagi ai coroanei în anii 1400, iar în anul 1785 împăratul Iosif al II-lea aboleşte sclavia.
În secolul al XIX-lea o nouă gene­raţie de intelectuali români, puternic influenţaţi de civilizaţia occidentală, va considera sclavia ca un vestigiu al trecutului şi o practică barbară. Mişca­rea aboliţionistă începe să fie din ce în ce mai susţinută în Ţările Române care au de acum ca model Franţa. Ioan Câmpineanu este primul boier care în 1834 eliberează robii romi pe care-i moştenise de la părinţii săi.
În anul 1841 memoriul elveţianului Emile Kohly de la Iaşi în care se punea românilor următoarea întrebare: „Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate, atât timp cât se va putea citi într-unul din jurnalele voastre: de vândut o ţigancă tânără?“ Memoriul a făcut impresie puternică, iar opiniile aboliţioniste ajung să fie îmbrăţişate de o generaţie întreagă. Între anii 1843-1856, sclavia romilor a fost abolită, mai întâi cei domneşti, apoi cei mănăstireşti şi în cele din urmă cei boiereşti.
S-a estimat că peste un sfert de milion de sclavi au fost eliberaţi după care un număr mare de romi au părăsit teritoriul românesc plecând spre ţările vecine, iar de acolo în vestul Europei şi în cele din urmă în America. Această mişcare a populaţiei a fost numită a treia mare migraţie după cele din India şi Bizanţ. O parte dintre romii care trăiesc astăzi în vestul Europei şi în America vorbesc un dialect cu influen­ţe române.

De la robie la holocaust

Eliberarea romilor nu a fost însă urmată de o susţinere pentru ca aceştia să se reabiliteze economic şi social, ceea ce le-a perpetuat în general situaţia de grup etnic aflat  la limita sărăciei, discriminat şi exclus din societate.
Începutul secolului trecut a adus însă şi apariţia primelor organizaţii şi publicaţii ale romilor prin care aceştia doreau să se afirme în societate pentru a-şi apăra drepturile. Anii 30 au fost cei mai prolifici în acest sens,  în 1933 la Bucureşti, a avut loc primul Congres al romilor din România şi apare prima istorie a romilor scrisă de George Potra, secretar al Societăţii Generale a Romilor din Bucureşti, „Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România“. Aceste tendinţe pozitive sunt însă oprite în anul 1939 când izbucneşte al doilea război mondial.
Pe fundalul politicii  naziste, ten­din­ţele xenofobe cuprind pe lângă evrei şi romii care erau oricum o etnie care nu putea fi în totalitate asimilată şi contro­lată şi care nu se încadra în stan­dar­dele rasiale ale timpului. Primele trans­porturi cu romi spre Transnistria au început în luna iunie a anului 1942, iar până în 1944 în lagăre vor muri 36.000 de oameni.
Holocaustul romilor este de asemenea un subiect puţin cercetat şi mai degrabă trecut sub tăcere. Cei  care s-au aventurat pe acest teren şi au intrat în contact cu comunităţi de romi unde mai există supravieţuitori sunt mai degrabă occidentali, aşa cum este cazul actual al sociologului american Michelle Kelso, care în urma cercetărilor a realizat documentarul „Dureri ascunse”.

Între asimilare şi incluziune

Regimul comunist care s-a instaurat după al doilea război mondial va duce o politică de asimilare, iar romii îşi pierd statutul de minoritate etnică şi sunt sedentarizaţi forţat. În aprilie 1948 s-a declanşat o vastă operaţiune de identificare a şatrelor de ţigani şi de înregistrare la birourile de evidenţă a populaţiei. Operaţiunea a fost de lungă durată şi a presupus întocmirea de acte de identitate, atribuirea unor nume uzuale. Pentru romi procesul a adus şi câteva beneficii, prin sedentarizare, impu­ne­rea şcolarizării obligatorii şi calificarea recunoscută în diverse meserii. Activi­tă­ţile tradiţionale se desfăşurau la limita legalităţii, iar oficial, romii nici nu existau. Regimul comunist a „româ­ni­zat” şi habitatul acestora, romii fiind mu­taţi în imobile de la marginea ora­şelor, în case vechi ori în casele saşilor care au părăsit Transilvania.
După comunism situaţia socială s-a agravat pentru unii romi, în timp ce alţii au devenit foarte bogaţi. În prezent se poate observa o ruptură în cadrul etniei ţinând cont de diferenţele de venit, celor două categorii adăugându-li-se romii integraţi şi educaţi care fac însă prea puţin subiectul ştirilor.
Pentru a da un nou stimulent rezol­vării unor probleme care datează de secole şi care tind să se complice în perioada 2005-2015 a fost lansată în Europa Centrală şi de Est o amplă iniţiativă denumită Deceniul de Inclu­ziune a Romilor, un program care să găsească soluţii la probleme care constituie un cerc vicios de secole. Deceniul este un angajament politic a opt ţări din regiune, între care şi România, de a reduce inegalităţile cu privire la alocarea veniturilor pentru dezvoltare economică şi socială prin reforme şi programe care să diminueze sărăcia şi excluderea socială. Cel mai important domeniu de investiţie al acestui program este educaţia.

Cultură şi identitate romă

Romii sunt astăzi integraţi în societate sau duc un stil de viaţă tradiţional, denumirile neamurilor provenind de la ocupaţiile lor străvechi: căldărari, aurari, lingurari etc. Situaţia lor economică, socială şi imaginea pe care o poartă nu sunt însă mai bune decât acum o sută de ani. Deşi cultura lor este apreciată, numeroase perso­nalităţi ale României provin dintre romi, dar contribuţiile reale la cultura şi societatea românească nu le şterg stigmatul etnic în ochii majorităţii.
Deşi lipsiţi de un stat naţional care să îi recunoască, romii şi-au creat deo­potrivă un imn, un steag şi o săr­bă­toare comună echivalentă zilelor naţio­nale. La primul Congres Mondial al Ro­milor, în 1971, au fost adoptate drapelul, imnul şi ziua internaţională a romi­lor. Steagul romilor este format din două benzi longitudinale, verde în partea de jos simbolizând pământul şi albastru în partea de sus simbolizând cerul, având în centru o roată de căruţă „chakra” ca emblemă a peregrinării seculare a romilor. Ziua internaţională a fost aleasă 8 aprilie – foştii romi no­mazi din România sărbătoresc însă şi pe 15 august, de Sfânta Maria, iar imnul, „Gelem, gelem” („Mergem, mer­gem”) vorbeşte despre călătorii, des­pre necazurile şi bucuriile romilor.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 53