Administraţia publică este nucleul mecanismului statal. Prin poziţia sa de intermediar între puterea politică şi societate, aceasta are menirea pe de o parte de a pune în aplicare deciziile politice materializate în legi, hotărâri, ordonanţe etc. şi, pe de altă parte, de a fi purtător al cererilor, dorinţelor şi necesităţilor membrilor societăţii în faţa autorităţilor competente să adopte decizii asupra acestora.
Reforma administrativă
Astfel, continuitatea statului şi performanţa guvernării sunt direct legate de funcţionalitatea sistemului administrativ. Reforma statului şi buna guvernare presupun reformarea sistemului de instituţii administrative.
Adesea, discuţiile despre reforma administraţiei publice din România dau naştere unor confuzii referitoare la sensul acestei expresii. Concret, reforma înseamnă mai mult decât îmbunătăţirea capacităţii administrative. Pe scurt, răspunsul este că acestea sunt două concepte diferite despre organizarea sectorului public. Totuşi, ele sunt corelate funcţional.
Reforma administraţiei publice este un concept larg, care include toate aspectele organizării sectorului public, printre care se remarcă: „arhitectura” generală a ministerelor şi agenţiilor, organizaţiile şi instituţiile de la nivel local, sistemele, structurile, procesele, motivaţiile, precum şi modul de supraveghere a acestora şi de adaptare periodică a sistemului.
Cu toate acestea, capacitatea administrativă este esenţială pentru reformă şi pentru funcţionarea statului, dar este doar o parte a acestei viziuni complexe şi, în sine, nu poate asigura rezultatele aşteptate de la o administraţie modernă. De fapt, simpla creştere a capacităţii administrative poate fi un impediment în obţinerea rezultatelor, pentru că depinde parţial de modul în care este organizată şi realizată, dar şi de modul de încadrare cu personal şi de atitudinea acestuia referitoare la realizarea atribuţiilor.
Sistemul instituţional al reformei administrative
Tradiţia ultimilor zece ani a considerat ca fiind principalii actori ai reformei administrative:
Primul ministru – are rolul de a coordona reforma de ansamblu a Guvernului şi de a delega sarcinile specifice către toţi miniştrii responsabili. Are un rol formal în procesul de reformă administrativă, dat de calitatea sa de şef al executivului.
Ministerul Administraţiei şi Internelor este teoretic coordonatorul întregului proces de reformă a funcţiei publice şi a procesului de descentralizare. Practic doar anumite componente ale sale au roluri concrete.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează şi pune în aplicare strategia Guvernului în domeniul finanţelor publice, fiind implicat mai ales în procesul de descentralizare fiscală.
Secretariatul General al Guvernului, prin Unitatea de Politici Publice este implicat în întărirea capacităţii Guvernului de coordonare a procesului de formulare, implementare şi monitorizare a politicilor publice;
Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice ar fi trebuit să asigure suportul tehnic şi monitorizarea întregului proces de reformă, precum şi derularea procesului de descentralizare şi deconcentrare. Rolul său este însă mult diminuat şi activitatea aproape imperceptibilă.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este responsabilă pentru managementul funcţiei publice, fiind însă orientată mai ales asupra chestiunilor de legalitate şi mai puţin de reformă. Agenţia a preluat în 2009 şi Institutul Naţional de Administraţie, instituţie responsabilă cu elaborarea şi implementarea strategiei de formare continuă a funcţionarilor publici.
Grupurile de monitorizare a reformei administraţiei publice din judeţe şi ministere erau interfaţa între administraţia publică centrală şi locală, între nivelul politic şi aparatul tehnic din administraţia publică, dar sunt nefuncţionale.
Mult mai active în ultimii ani, ca generatoare de idei de reformă au fost formele asociative ale autorităţilor publice locale: Asociaţia Municipiilor din România (AMR), Asociaţia Oraşelor din România (AOR), Asociaţia Comunelor din România (AcoR).
Teme ale reformei
Ultimii zece ani au fost marcaţi de trei direcţii majore ale reformei: funcţia publică şi încercările de profesionalizare, descentralizarea prin transferul unor competenţe de la nivelul central către administraţia publică locală şi formularea politicilor publice.
O sumară analiză însă a obiectivelor formulate în strategiile de reformă şi programele de guvernare ale ultimilor ani ne dovedesc o incapacitate de atingere a acestora şi mai ales lipsa de continuitate în aplicarea măsurilor de reformă. Se poate remarca şi lipsa de coerenţă în gândirea unor măsuri de reformă şi inexistenţa unui coordonator general.
Un nou proces
O nouă abordare a reformei ar trebui pornită de la redefinirea actorilor şi sistemului instituţional. Practic, nu există azi o instituţie responsabilă, capabilă să gestioneze întreg procesul de reformă, pornind de la formularea unor obiective, aplicarea şi monitorizarea acţiunilor specifice. Există o multitudine de actori, cu atribuţii difuze şi responsabilităţi neclare, dar, mai ales, lipseşte coordonatorul şi, de asemenea, decizia politică prin care reforma administrativă să devina „reforma-reformelor”.
Schimbarea vitezei de funcţionare a mecanismului statal ar putea fi dată de un nou actor, de ce nu un INSTITUT AL REFORMEI ADMINISTRATIVE care să integreze în componenţa sa Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei şi Unitatea de Politici Publice. Acest institut ar fi „gânditorul administraţiei”, cel ce proiectează măsuri de reformă, le lansează, le testează, le aplică inclusiv prin crearea mecanismelor de aplicare, le monitorizează şi le evaluează. Structura sa ar cuprinde câteva mari paliere: studii, analize, cercetări de reformă, gestiunea funcţiei publice şi formarea resurselor umane din sectorul public.
Practic toate obiectivele din domeniul administraţiei publice din actualul program de guvernare s-ar identifica în noua instituţie, care, cu siguranţă ar da un nou avânt unei reforme aflate într-o stare de „prăfuială”.
