Globalizarea reprezintă atât factorul dominant, cât şi forţa socială motrice a timpurilor noastre, fiind caracterizată de o integrare competitivă a sistemelor economic, comercial, comunicaţional şi cultural, care depăşeşte frontierele statelor naţionale şi sintetizează relaţia timp-spaţiu, în ceea ce Manuel Castells numeşte “spaţiul curentelor”, interacţiunea intensă, într-un “timp real”, a unor grupuri sociale dispersate geografic.
În vreme ce consecinţele materiale şi structurale ale globalizării corespund anticipărilor teoreticienilor, mişcările sociale şi culturale generate nu respectă modelul secular de organizare socială, aflat într-un continuu progres raţional şi evolutiv. Ceea ce nu a anticipat teoria Iluminismului (promotoare a secularizării şi liberalismului) este gradul neaşteptat de slăbiciune şi fragmentare, atât de evident printre mişcările sociale seculare contemporane, inspirate de curentul iluminist, care încearcă din răsputeri să se opună polarizării şi insecurităţii generate de logica hiper-competitivă a neo-liberalismului global.
Fenomenul globalizării este mult mai anomic decât au anticipat teoreticienii, terorismul global şi megaspectacolul mediatic provocat de acesta fiind posibile datorită accesului facil al unor grupări şi indivizi la tehnologii de distrugere în masă, care anterior aveau un caracter restrictiv, accesibile acum printr-o simplă accesare a Internetului.
Într-o interpretare distorsionată a teoriei lui Andrew Feenberg, referitoare la reconstrucţia şi democratizarea tehnologiei, grupările teroriste caută tehnologiile de distrugere în masă deţinute în trecut de un stat sau preiau controlul asupra rutelor de transport în comun şi de comunicare în masă, cum ar fi liniile aeriene şi poşta, şi le transformă în arme de distrugere în masă, respectiv în arme de terorizare în masă. În aceasta constă ambivalenţa globalizării, care uneşte, dar şi dezbină indivizii, producând interacţiuni şi excluderi sociale care conduc la dezbinarea civilizaţiilor lumii, în încercarea de a le unifica.
Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au forţat regândirea globalizării, democraţiei şi securităţii demonstrând că nivelurile global, naţional şi local se intersectează în lumea contemporană. 11 septembrie 2001 a reprezentat un eveniment global, care a afectat o lume interconectată, dar conflictuală, un eveniment mediatic prin care s-a propagat teroarea şi prin care s-a demonstrat lumii întregi vulnerabilitatea epicentrului capitalismului global, într-o lume cu mijloace globale de comunicare, o societate a spectacolului în care întreaga lume priveşte şi participă la evenimentele “satului global ” al lui Marshall McLuhan.
În mod hotărâtor, 11 septembrie 2001 a arătat că globalizarea reprezintă o realitate definitorie a timpurilor noastre atrăgând atenţia asupra naturii complexe şi imprevizibile a unei lumi interconectate la nivel global şi asupra paradoxurilor şi consecinţelor indirecte ale dinamicii multidimensionale a globalizării.
Mai mult, 11 septembrie 2001 accentuează, în mod paradoxal, cum aspectele pozitive ale globalizării, mai ales tehnologia modernă, pot fi folosite într-un mod distructiv de globalizant, precum Adorno şi Horkheimer semnalau în “dialectica iluminării”, prin care raţiunea, ştiinţa, tehnologia şi alte instrumente ale progresului iluminist se transformă în opusele acestora în mâinile fascismului german şi ale altor grupări socio-politice opresive.
Globalizarea include o logică neo-liberală a omogenităţii pieţei şi bunurilor, hibridizare, dar şi conflicte între corporaţii, naţiuni şi culturi, Benjamin Barber, în lucrarea sa “McWorld vs. Jihad”, reuşind să surprindă atât elementele omogenizante, cât şi cele conflictuale ale acestui fenomen. Barber divide lumea în forţele globalizării, moderne, omogene, occidentalizate, seculare, controlate de corporaţii multinaţionale, opuse forţelor pre-moderne, fundamentaliste, tribale, care au declanşat “Jihad”-ul împotriva Occidentului şi modernităţii.
Conform acestuia, dualismul globalizare-fundamentalism este cel mai bine exprimat de gruparea fundamentalist-islamică Al-Qaeda, care reprezintă simbolul negativ al globalizării şi al folosirii deviate a tehnologiei, imaginea în oglindă a “McWorld”, care luptă pentru a-şi impune propria ideologie şi interpretare a tradiţiilor, dorind să creeze o lume a sa. Aşa cum Al-Qaeda visează să impună în lume un Islam radical, pre-modern, distrugând civilizaţia infidelă a Occidentului, la fel McDonald’s încearcă să distrugă obiceiurile locale şi tradiţionale culinare şi să le înlocuiască cu un meniu global şi universal.
Modelul lui Barber reprezintă o simplificare vulgară a fragmentărilor lumii în civilizaţii şi a conflictelor dintre acestea fără a pretinde că exprimă contradicţiile dintre Occident şi “Jihad”, subliniind însă paradoxurile şi limitele unei globalizări a conflictelor, în opoziţie cu dualitatea armonizantă a lui Thomas Friedman, care sugerează că modernismul capitalist şi valorile tradiţionale ale unei civilizaţii sunt părţi integrante ale globalizării. Sintetic vorbind, Friedman face o apologie a victoriei capitalismului şi globalizării, în vreme ce Barber subliniază contradicţiile şi tensiunile dintre capitalism şi democraţie în cadrul Noii (Dez)ordini Mondiale, atât prin opoziţia antidemocratică a “Jihad”-ului, cât şi prin asaltul mondial al lui “McWorld”.
Sfârşitul Războiului Rece a generat o nouă dinamică a conflictului global, ca urmare a vidului creat de colapsul sistemului bipolar internaţional şi a faptului că globalizarea este un fenomen inevitabil, caracterizat de împărţirea lumii după falii religioase şi civilizaţionale care „pare să localizeze societatea contemporană într-o epocă a violenţei culturale şi etnice
Astfel, resurgenţa curentului religios, în special a Islamului, prevesteşte o revoltă împotriva modernităţii, globalizării şi chiar împotriva concepţiilor laice. Globalizarea definită ca „integrarea inexorabilă a pieţelor, statelor-naţiuni şi a tehnologiilor la un nivel nemaiîntâlnit, care permite indivizilor, corporaţiilor şi statelor să ajungă în lume mai departe, mai repede, mai în profunzime şi mai ieftin” a fost mai degrabă un eufemism pentru „răzbunarea istoriei”.
Cel de-al treilea mileniu a debutat sub spectrul unei ciocniri a civilizaţiilor, în concordanţă cu accentul pus de Samuel Huntington pe importanţa culturii în politică şi în special în procesul democratic, deşi conceptul de civilizaţie, în accepţiunea sa, are mai degrabă legătură cu identităţi împărtăşite de grupuri mari de oameni (“super-triburi”) decât cu diferenţe culturale extinse, cum ar fi incompatibilitatea unor “sisteme de valori”. Pentru mulţi dinte noi, atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au confirmat semnalul de alarmă tras de Huntington, şi anume că lumea “se află pe punctul unui război global între civilizaţii fără câmpuri de bătălie şi frontiere”.
De menţionat că identificarea “civilizaţiilor” ca diviziuni bazale ale umanităţii reprezintă o teorie care are drept fundament analizele elaborate de antropologi precum Oswald Spengler sau Arnold Toynbee şi e definită prin concepte precum “colonialismul occidental” sau civilizaţia “ modernă şi tehnologică”.
Samuel Huntington descrie atacurile de la 11 septembrie 2001 ca o “lovitură a unui grup fanatic la adresa societăţilor civilizate în general”, subliniind că, chiar dacă “unii occidentali… au argumentat că Occidentul nu are probleme cu lumea islamică, ci doar cu extremiştii islamici, 1400 de ani de istorie demonstrează contrariul… Problema majoră a Occidentului nu este reprezentată de fundamentalismul Islamic, ci de Islam, o civilizaţie diferită a cărei « predilecţie spre violenţă » este depăşită doar de <%China”.
Cauzele acestui conflict civilizaţional, în accepţiunea lui Huntington: Islamul reclamă superioritatea propriei culturi religioase, în vreme ce Occidentul crede în universalitatea unei culturi democratice şi seculare, pe care doreşte să o răspândească pe întreaga planetă.
Deşi modelul conflictual al lui Huntington pare să câştige teren în noua luptă globală împotriva terorismului, omogenizarea şi universalizarea forţată, atât a Islamului şi a Occidentului, cât şi a celorlalte civilizaţii pe care le prezintă generează inconstanţe în analizarea cauzelor generatoare ale unor conflicte regionale, artificial caracterizate drept “ciocnire a civilizaţiilor”.
Samuel Huntington oferă un model explicativ prea sintetic cu privire la contradicţiile şi conflictele din şi dintre Occident şi Islam. Ambele lumi sunt fragmentate de secole în state-naţiuni aflate în competiţie, grupări etnice, fracţiuni interconfesionale şi alianţe complexe, care au generat conflicte violente şi care continuă să divizeze geografic, politic, ideologic şi cultural civilizaţiile lumii.
În ceea ce priveşte lumea islamică, în prezent ne situăm pe un teren controversat, caracterizat de tentative de mobilizare a formelor moderate ale islamului în scopul contracarării influenţei crescânde a fundamentalismului islamic, a culturii jihadiste sinucigaşe antioccidentale, promovată de Osama bin Laden. Astfel, modelul binar huntingtonian cu privire la conflictul inexorabil dintre Occident şi Islam trebuie coroborat cu o analiză lucidă a conflictului intern din lumea islamică, referitor la definirea rolului religiei în viaţa societăţii, într-o lume contemporană globalizantă.
De asemenea, acest balans contrabalansează importanţa acordată de către civilizaţia occidentală angajării într-un dialog productiv şi mutual benefic cu civilizaţia islamică, referitor la religie şi modernitate. Ipoteza că aceste conflicte dintre civilizaţii sunt inexorabile poate foarte bine să descrie trecutul istoric şi pericolele prezente, dar nu ajută la crearea unui viitor mai bun.
De menţionat că populaţia occidentală a devenit o minoritate într-o lume pe care nu va putea s-o domine pe vecie. De aceea „modernizarea” nu trebuie să se identifice cu “occidentalizarea”, ci să reprezinte renaşterea multiculturalismului, respingându-se ideea că Occidentul este centrul universului – o “abordare ptolemeică a istoriei” şi “o vanitate, larg răspândită şi parohială, care proclamă civilizaţia occidentală drept civilizaţia universală a lumii
Samuel Huntington declară că este necesar să acceptăm că fiecare civilizaţie deţine un rol egal într-o lume inevitabil “multipolară şi formată din mai multe civilizaţii”, avertizând în acelaşi timp Occidentul în ceea ce priveşte “ pretextul universalismului” care neîncetat îl angajează “ într-un conflict cu alte civilizaţii, în special cu civilizaţia islamică şi cu China”. Fără a se pronunţa pentru o occidentalizare a “restului lumii”, Huntington afirmă că civilizaţiile care tind să se constituie în imitaţii palide ale Occidentului trebuie să-şi “redescopere“ propria identitate în noua ordine mondială.
Islamul, cea mai nouă dintre religiile cu caracter universalist, însă şi cea mai îngrijorător de tradiţionalistă, care nu şi-a definit încă vastele sale frontiere şi ale cărei forme sunt cel puţin la fel de variate ca numeroasele secte ale creştinătăţii, se află sub o presiune extraordinară, în special în acele state şi regiuni în care practicarea acestui cult este de factură conservatoare, numeroşi factori culturali şi sociali, justificaţi religios, bântuind heartland-ul lumii musulmane.
Situaţia este atât de înfricoşătoare încât ridică întrebarea dacă mai există vreo urmă de speranţă ca civilizaţia islamică să se poată adapta cerinţelor unei epoci globalizante a secularismului şi societăţii consumiste. Dacă acceptăm varianta unui Islam moderat, atunci această speranţă există, cu condiţia ca schimbarea să se producă atât în inima, cât şi la frontierele lumii islamice.
Musulmanii s-au întors spre fundamentalism în faţa unor destine în derivă şi a unui nivel de trai la limita sărăciei. Pentru oamenii săraci şi mai puţin educaţi, sau/şi educaţi în şcoli fundamentaliste (madrassas), cu perspective limitate de a-şi găsi un loc de muncă, care să le asigure inserţia socială, de exemplu să se căsătorească, să-şi întemeieze o familie şi un cămin, religia reprezintă un refugiu, mijloc de exprimare a nemulţumirilor şi frustrărilor, dar şi asistenţă socială.
Astfel de persoane îşi găsesc consolarea şi un sentiment de apartenenţă la un grup social în moscheile fundamentaliste, unde pot descoperi demnitatea în virtutea şi devotamentul religios.
Aproape în toate ţările musulmane există organizaţii fundamentalist islamice care promovează şi o ideologie antioccidentală, membrii şi simpatizanţii acestora reprezentând un sol fertil pentru grupările teroriste. De exemplu, Al-Qaeda, gruparea teroristă care a devenit port-stindardul fundamentalismului islamic, propovăduieşte o ideologie wahhabistă bazată pe identificarea “infidelilor” în civilizaţia occidentală seculară, militând pentru declanşarea “războiului sfânt”, până la sacrificiul suprem şi prin orice mijloace, împotriva Occidentului.
Islamul este o religie plină de viaţă, dinamică, vibrantă, cu un potenţial extraordinar, aflată într-o permanentă schimbare datorată, mai ales, contactului, din ce în ce mai acut, cu alte religii şi ideologii politice, aspect de natură să genereze reacţii contradictorii, de la acceptarea dialogului interconfesional sau civilizaţional până la respingerea acestuia şi apelul la tradiţiile începutului, în scopul prezervării unei identităţi religioase care se simte asediată.
Această dilemă a Islamului, şi nu numai, între doctrina identitară represivă şi sublima aventură a promovării credinţei în lume, reprezintă una din principalele probleme strategice ale civilizaţiei islamice contemporane, alături de redefinirea rolului socio-economic al femeii în societate şi de acceptare a secularismului occidental globalizant.
Având în vedere concepţia lui Fukuyama că globalizarea este încarnarea unor valori sociale constructive precum raţionalismul, eficienţa, abundenţa materială şi a valorilor democratice liberale, de ce fundamentalismul islamic, ca formă de protest politico-religios împotriva modernităţii, luptă împotriva globalizării?
Pe de altă parte, dacă grupările fundamentalist islamice sunt retrograde şi reacţionare, vestigii ale trecutului, inspirate de valorile patriarhale ale secolului al VII-lea, susţinute în special de grupurile marginalizate şi sărace, atunci de ce sunt prezente, în mod covârşitor, în centrele urbane şi industriale şi nu în comunităţile rurale, reuşind să recruteze persoane educate, absolvenţi de studii superioare şi chiar femei din statele majoritar musulmane?
Pentru a plasa civilizaţia islamică într-un context global, teoria “naţionalismului etnic reactiv” al lui Immanuel Wallerstein este foarte utilă. Prin promovarea ipotezei că mişcările sociale anti-imperialiste reprezintă o combinaţie dialectală a noilor identităţi, apărute ca reacţie la emergenţa sistemului mondial, naţionalismul etnic reactiv explică modul în care oamenii inventează concomitent noi identităţi pentru a contesta valorile acumulate, cu greu, din procesele de acumulare ale economiei mondiale capitaliste.
Dezbaterile referitoare la religia islamică şi rolul acesteia într-o lume care devine din ce în ce mai mult globalizantă ridică problema modernităţii seculare şi modalitatea în care aceasta interacţionează cu religia islamică, în contact cu care a dezvoltat un puternic curent fundamentalist.
Opţiunile civilizaţiei islamice în faţa tendinţei globalizatoare sunt limitate, materializându-se fie sub forma unei rezistenţe din interior faţă de “asaltul neo-colonialismului”, fie prin întemeierea unui modernism de tip islamic printr-o simbioză între tradiţiile islamice şi modernitate.
Provocările globalizării, aşa cum sunt ele percepute de promotorii fundamentalismului islamic, pun în pericol moştenirea unică, tradiţiile religioase, puritatea lingvistică, instituţiile sociale şi chiar identitatea civilizaţiei islamice, mai ales că bipolarizarea Islam-Occident prezintă şi conotaţii teritoriale deoarece religia islamică este un fenomen global care a depăşit frontierele tradiţionale care au separat odată Occidentul de restul lumii.
Publicat în : Politica externa de la numărul 43
