Încă de la începutul secolului XX, în cercurile de intelectuali, se analizau semnele decăderii iminente a Europei şi făcea furori lucrarea lui Oswald Spengler despre declinul Occidentului. Acum, o sută de ani mai târziu, putem să spunem că Spengler a avut dreptate dacă se referea la Occident ca fiind limitat la Europa.
Decăderea a fost mult mai lentă decât şi-a imaginat el, dar nu mai puţin dureroasă. Astăzi după două războaie mondiale, după decolonizarea anilor 1950-1960 şi după două decenii de unipolarism american, Europa este într-o decadenţă clară: îmbătrânirea populaţiei, scăderea demografică, stagnarea economică, toate vorbesc despre un crepuscul al Bătrânului Continent.
Ce înseamnă azi Occidentul?
Occidentul nu este însă în mod clar astăzi doar Europa, ci şi Statele Unite. Unitatea între cele două părţi ale ceea ce numim astăzi Occident este vizibilă, de la cea economică până la parteneriatul politic şi militar al NATO, răspândirea democraţiei şi războiul antiterorist. Ceea ce este îngrijorător este că asistăm astăzi la o adevărată ofensivă contra acestui conglomerat occidental, ofensivă menită a-l izola şi a transforma Occidentul într-o cetate asediată. Este vorba de o respingere a chiar valorilor fundamentale ale Occidentului: libertatea religioasă, democraţia, statul de drept, societatea civilă, modul de a face afaceri şi de a privi politica externă, chiar aceste elemente fundamentale sunt respinse. Locul unde această ofensivă anti-occidentală este cel mai vizibil este în Africa.
Africa – un continent pierdut?
Africa a fost privită încă de la 1830, când se năşteau imperiile coloniale ale Europei pe acest teritoriu, ca o zonă exclusivă pentru comerţ, influenţă politică şi economică europeană. Chiar şi după decolonizarea din secolul XX ţările africane au rămas dependente economic, politic şi chiar militar de fostele lor metropole, iar după prăbuşirea Uniunii Sovietice singura soluţie pentru supravieţuirea fragilelor şi săracelor entităţi statele africane a fost legătura cu Europa. În ultimele două decenii acest tablou pare a se schimba radical. Iniţial au început investiţiile chineze în Africa, astăzi ele totalizând peste 200 de miliarde de dolari, în permanentă creştere şi depăşind cu mult cele 40 de miliarde europene. Apoi a urmat asistenţa financiară şi ajutoarele ce depăşesc şi ele circa 10 miliarde de dolari, în timp ce Uniunea Europeană s-a mulţumit cu mai puţin de 800 de milioane în ajutoare. Apoi investiţiile chineze şi ajutoarele venite de la Beijing au crescut dramatic o dată cu descoperirea pe Continentul Negru a unor impresionante zăcăminte de petrol şi gaze de care economia chineză, în creştere galopantă, are disperată nevoie. Astăzi s-a ajuns ca Republica Populară Chineză să reprezinte principalul partener politic şi economic al ţărilor africane, depăşind cu mult Europa. Până acum nimic grav, e bine că Beijingul investeşte în economia africană, sprijinul financiar şi proiectele de dezvoltare rurală, ajutoarele economice, toate promit un viitor mai bun pentru un continent sărac. Problema este că toate aceste ajutoare sunt orientate spre ţări şi guverne care sunt implicate în conflicte de dominaţie regională, încalcă sistematic drepturile omului şi afişează o ostilitate anti-occidentală fermă. Cu alte cuvinte China sprijină expulzarea Europei din afacerile şi politica continentului negru. Pentru a domina în mod clar afacerile zonale, China s-a adresat unui guvern precum cel sudanez, s-a implicat în lovitura de stat din Ciad, din februarie 2008, sprijină guvernul din fostul Zair (unde sunt enorme depozite de diamante) şi a fost implicată în purificările etnice din Rwanda şi Burundi şi în expulzarea comunităţii albe din Zimbabwe. Vizita preşedintelui chinez în ţări din Africa în vara lui 2007 a fost un succes deosebit, noi contracte de 100 de miliarde semnate şi un parteneriat strategic cu China chiar pentru foste colonii britanice precum Nigeria. Vizita lui G. Bush la începutul lui 2008 a devenit un semnal clar al ascuţirii bătăliei pentru continetul african între China şi Occident. G. Bush e primul preşedinte al SUA, din întreaga istorie a continentului negru, ce a făcut un turneu atât de extins, de aproape o săptămână. Rezultatele au arătat însă izolarea Occidentului în zonă. Principalul scop al vizitei a fost constituirea unui comandament al armatei SUA pentru continentul african, care să ofere posibilitatea monitorizării acţiunilor chineze în zonă şi să ofere suport logistic pentru intervenţii militare în zonă. Nici măcar o singură ţară africană nu a acceptat prezenţa pe teritoriul ei a unei baze SUA şi a unui comandament american. Africa pare pierdută şi o dată cu ea materii prime, pieţe şi un debuşeu pe care economia europeană s-ar fi putut dezvolta în următoarea sută de ani.
America Latină – doctrina Monroe vs. doctrina bolivariană
Nici Statele Unite nu stau prea confortabil. După 1824, conform doctrinei Monroe, nici o putere extra-americană nu are dreptul de a interveni în afacerile Americii Latine. Se pare însă că la Beijing nu s-a prea auzit despre doctrina Monroe sau este confundată cu o celebră actriţă americană. Cert este că în ultimii ani influenţa chineză a devenit vizibilă mai ales datorită sprijinului acordat de Hugo Chavez. Preşedintele venezuelean pregăteşte de la Caracas o masivă revoluţie bolivariană, adică o unitate a statelor din America de Sud cu un caracter net anti-SUA. Rezultatele sunt uimitoare: boicotarea vizitei preşedintelui G. Bush din martie 2007, instalarea în Bolivia, Ecuador, Nicaragua, Argentina a unor guverne pro-Chavez. În Chile şi Peru se prognozează câştigarea alegerilor de către socialişti, aliaţii naturali ai lui Chavez. Doar Brazilia şi Mexicul mai rezistă, dar nu se ştie pentru câtă vreme, iar, în condiţiile în care Cuba supravieţuieşte şi în era post-Fidel, doctrina Monroe pare a fi uitată. Nu e vorba doar de o lovitură de prestigiu, peste 40% din petrolul, gazele şi materiile prime necesare Statelor Unite vin din zonă şi orientarea lor spre China şi Rusia ar fi o lovitură din care economia americană nu se poate recupera. Dacă mai adăugăm că în SUA trăiesc peste 45 de milioane de latino-americani, care pot crea probleme interne inimaginabile, avem tabloul unei situaţii nu prea roze.
Finalizarea încercuirii
Ultimele metereze contra Occidentului se construiesc în grabă. Rusia are o permanentă creştere economică, datorită facturii de petrol şi gaze şi care a sfidat lumea democratică prin modul de organizare a alegerilor prezidenţiale din 2008 şi acum ridică sfidări strategice în Caucaz, Kosovo şi Orientul Mijlociu. Turcia este influenţată de fundamentalismul islamic şi e agresivă, cum a demonstrat-o atacul din Kurdistan.
Cu o lume arabă ostilă, datorită intervenţiilor din Irak şi Afganistan, şi cu un Iran care practic este câştigătorul clar al conflicului din Irak şi domină zona Golfului Persic, situaţia strategică a Europei se apropie de încercuirea completă.
Proiectul mediteranean
În ultimii doi ani Statele Unite şi Europa au început să realizeze că pierd lupta pentru influenţă şi au recurs la acţiuni diplomatice, intervenţii militare (Liban, Darfur, Somalia, Ciad) pentru a susţine puţinele regimuri pro-occidentale sau a crea probleme celor ostile. Cea mai îndrăzneaţă propunere a venit în martie 2008 la întâlnirea de la Hanovra, între N. Sarkozy şi Angela Merkel, unde s-a decis înlocuirea procesului Barcelona, pentru dialog Uniunea Europeană-Nordul Africii, care a fost un eşec clar, cu un proiect implicând toate cele 27 de state europene în acţiune politică şi economică în Africa.
Cu un buget de 5-10 miliarde de euro anual, cu o componentă politică şi culturală puternică şi cu susţinerea trupelor franceze, ar fi un program complet de menţinere a influenţei europene pe continentul african. Va exista însă voinţa pe Bătrânul Continent de a se sparge încercuirea, vor participa statele fără o agendă africană tradiţională (Polonia) la acest efort militar şi economic, vor fi suficiente aceste câteva miliarde faţă de potenţialul investiţional al Chinei de peste 2.000 de miliarde de dolari şi mai ales se va conştientiza la Bruxelles încercuirea modelului de viaţă occidental, sau primejdia se vede doar la Paris şi Berlin?
