China modernă prezintă multe asemănări cu imperiile din trecut. Ca şi predecesorul său imperial sovietic, bunăoară, China cuprinde şi un imperiu “intern”, ale cărui principale componente sunt Tibetul şi Xinjiang, dar şi un imperiu “extern”, format în principal din clienţii Burma, Coreea de Nord şi Vietnam.
Ca şi predecesorii săi francez şi britanic, imperiul chinez trebuie să se lupte permanent cu naţiuni ale căror limbi, religii şi tradiţii diferă substanţial de cele ale puterii imperiale, şi al căror comportament este, prin urmare, imprevizibil. Şi ca toţi predecesorii săi, clasa imperială chineză este foarte interesată de pacificarea periferiei imperiului, poate chiar mai mult decât s-ar crede.
Circulă pe internet fotografii şi filmuleţe de amator, înceţoşate, făcute cu telefonul mobil în Tibet. Unele arată nori de gaze lacrimogene; altele, clădiri şi tarabe incendiate; iar altele călugări în robe purpurii, poliţişti, haos. Privindu-le este imposibil să nu ne amintim de fotografiile şi filmele făcute tot cu telefonul mobil şi trimise dintr-un Rangoon în flăcări cu doar şase luni în urmă. Anul trecut Burma, anul acesta Tibetul. Vom vedea anul viitor pe YouTube clădiri incendiate în Xinjiang, provincia locuită de minoritatea uigură a Chinei? Sau poliţişti încercuind refugiaţi de-a lungul graniţei chineze cu Coreea de Nord?
Faptul că telefoanele mobile ascunse au devenit cel mai important mijloc de comunicare a ştirilor din anumite zone ale Asiei Centrale nu este întâmplător. Lhassa, Rangoon, Xinjiang şi Coreea de Nord sunt locuri dominate, direct sau indirect, de un regim chinez foarte reticent la publicitate şi neîncrezător în mass-media. Deşi de regulă nu privim China în acest fel, această ţară este în fapt un imperiu teritorial vast şi anacronic, în care un grup etnic dominant, chinezii, deţin controlul asupra câtorva “naţiuni captive” nemulţumite. Pentru a menţine liniştea, chinezii folosesc metode care nu diferă prea mult de cele folosite cândva de Austro-Ungaria sau Rusia ţaristă: manipulare politică, reprimare prin poliţie secretă şi forţă militară.
În fond, ultimele două secole abundă în poveşti despre imperii puternice şi stabile dărâmate de chiar supuşii lor, subminate de statele-client, copleşite de aspiraţiile naţionale ale micilor ţări subordonate.
Dovezi în acest sens putem găsi nu mai departe decât în biografia lui Hu Jintao, actualul preşedinte al Chinei şi fost şef al Partidului Comunist în Tibet. În 1988 şi 1989, când s-au înregistrat ultimele revolte de amploare, Hu a fost însărcinat cu reprimarea brutală a călugărilor tibetani disidenţi şi cu ceea ce Dalai Lama a numit politica de “genocid cultural“ a Chinei: importul a mii de etnici în oraşele tibetane, pentru a reduce şi în cele din urmă a elimina preponderenţa etnică a populaţiei tibetane.
Fără îndoială, represiunea în Tibet contează foarte mult pentru clasa dominantă a Chinei, altfel membrii ei nu l-ar fi promovat pe creierul operaţiunii, Hu, până aici. Pacificarea Tibetului trebuie considerată de asemenea un succes important, politic şi de propagandă, altfel nu ar fi fost copiat de regimul din Burma (susţinut de China) anul trecut şi repetat de chinezii înşişi în Tibet în ultimele incidente. Tibetul este pentru China ceea ce Algeria a fost cândva pentru Franţa, ceea ce India a fost cândva pentru Imperiul Britanic.
China încearcă încă o dată să minimalizeze evenimentele din Tibet, să prezinte o revoltă naţională ca fiind un simplu act de vandalism. Revoltele din ultimele săptămâni au început sub forma unui protest religios. Călugării Tibetului au demonstrat împotriva unor legi care, printre altele, îi obligau să se dezică de Dalai Lama. Marşurile călugărilor au escaladat ulterior în mişcări anti-China generalizate, spontane, violente, care au culminat cu atacuri împotriva magazinelor şi a firmelor etnicilor, printre care, după cum vedem în filmele înregistrate cu telefonul, birourile din Lhassa ale Băncii Chinei.
Prin urmare, orice ar spune versiunea oficială, nu este vorba de un simplu vandalism, nu ar fi putut fi organizat doar de străini, nu a avut legătură doar cu Jocurile Olimpice şi nici nu a fost pus la cale de o minoritate nesemnificativă. A fost un eveniment politic important, care demonstrează că tibetanii încă se percep ca tibetani, şi nu chinezi. Ca atare, el nu putea trece neobservat în Beijing. Războiul din Algeria a pus capăt celei de-a Patra Republici a Franţei. Mişcările disidente de la periferie au contribuit la slăbirea Uniunii Sovietice. Cu siguranţă politica faţă de Tibet va avea consecinţe.
Boicotul Jocurilor Olimpice
Am fi tentaţi să spunem că Jocurile Olimpice sunt o forţă care lucrează în favoarea binelui. Dar trebuie să ne amintim că JO din 1936, organizate în Germania nazistă, au reprezentat o lovitură de imagine extraordinară pentru Hitler. Este adevărat că performanţele atletului american de culoare Jesse Owens au zdruncinat teoria nazistă privind superioritatea rasei ariene. Dar Hitler tot a obţinut ce a dorit de la Jocuri. Cu ajutorul unor publicaţii americane ca “New York Times”, care scria că JO aduc Germania “înapoi în familia naţiunilor”, el a convins numeroşi germani şi mulţi străini să accepte nazismul ca pe ceva “normal”. Legile rasiale de la Nurnberg erau în vigoare, trupele germane intraseră în Renania, Dachau era plin de prizonieri, dar lumea aplauda sportivii germani în Berlin. Prin urmare, mulţi oameni, atât germani cât şi străini, au dedus că totul este în regulă şi că Hitler mai poate fi tolerat puţin.
“Jocurile Olimpice nu sunt făcute pentru demonstraţii” este o afirmaţie falsă. De fapt, JO par ocazia ideală pentru demonstraţii. Nu doar pentru că mass-media din întreaga lume sunt prezente şi înregistrează tot, ci şi pentru că JO moderne au fost iniţiate cu un scop politic precis: acela de a promova pacea internaţională, încurajând o competiţie sănătoasă între naţiuni. De aici accentul pe echipe naţionale, şi nu concurenţi individuali; de aici ceremonia de deschidere – copiată de atunci încoace de alte evenimente sportive –, precum şi steagurile şi imnurile naţionale. Aceste elemente fac JO speciale, diferite de alte competiţii internaţionale.
Să ne amintim că boicotarea Africii de Sud în competiţiile internaţionale a fost probabil cea mai importantă armă folosită vreodată de comunitatea internaţională împotriva politicii de apartheid. Boicotarea JO de la Moscova din 1980 a contribuit la subminarea propagandei sovietice privind invadarea Afganistanului şi la unificarea Occidentului împotriva ei.
Toate aspectele asociate cu Olimpiada din 2008, de la programul masiv de construcţii din Beijing la flacăra olimpică ce a traversat simbolic Tibetul şi până la website-ul Comitetului Olimpic Chinez (care vorbeşte despre angajamentul Chinei de a “promova pe scară largă acţiunile sportive de masă, de a îmbunătăţi starea fizică a oamenilor şi de a stimula modernizarea socialistă a Chinei”) sunt evident menite să promoveze imaginea internă şi internaţională a statului chinez.
Nu este deci de mirare că oricine urăşte sau se teme de China, fie în Burma, Darfur, Tibet sau Beijing, cere boicotarea JO. Iar guvernul chinez şi Comitetul Internaţional Olimpic sunt îngrijorate ca nu cumva aceste apeluri să fie urmate. Nimeni din cei implicaţi în pregătirile pentru JO de anul acesta nu crede cu adevărat că JO se referă “doar la sportivi“ sau că Jocurile de la Beijing vor fi o etalare inocentă de abilităţi sportive, sau că nu au nici o relaţie cu politica Chinei.
