Nota redacţiei: Acest articol a fost publicat în numărul 27, în iulie 2005. S-a schimbat ceva?
În pragul aderării la Uniunea Europeană, unul dintre capitolele cu probleme deosebite a rămas justiţia. În acest domeniu, problema principală, alături de cea a independenţei reale a judecătorilor, o reprezintă sistemul concret de organizare şi de funcţionare a Parchetelor.
Într-o societate democratică, magistraţii ce funcţionează în cadrul Parchetelor trebuie să îndeplinească unele condiţii foarte stricte, scopul lor primordial fiind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Acesta este motivul pentru care atât Uniunea Europeană, cât şi Consiliul Europei insistă foarte mult pe calitatea activităţii Parchetelor în ţările candidate la aderare.
Statutul procurorilor şi modul lor de acţiune
Dacă în alte domenii de activitate condiţiile europene au fost îndeplinite, în ceea ce priveşte statutul procurorilor şi modul de acţiune al acestora mai sunt multe lucruri de făcut. Această situaţie de fapt se datorează trenării nepermise a reformelor în domeniul justiţiei după decembrie 1989.
Deşi la nivel legislativ, formal, activitatea procurorilor a fost reorganizată substanţial, la nivelul practic, al activităţii concrete în procesul penal, sunt foarte multe lucruri care nu s-au schimbat deloc în ultimii 15 ani. Acest tip de gândire şi de acţiune, pe care-l vom exemplifica mai jos, este mult mai apropiat de scopurile pentru care, în 1952, a fost înfiinţată Procuratura comunistă decât de principiile statului de drept în care drepturile fundamentale ale omului sunt primordiale faţă de interesele etatice.
Procuratura, instituţie de sorginte sovietică, a fost înfiinţată prin Legea nr. 6 din 1952, fiind una dintre principalele arme ale puterii comuniste utilizate în vederea aservirii totale a societăţii româneşti. Această instituţie era mult diferită de Parchetele de inspiraţie franceză care existaseră până atunci în sistemul de drept penal românesc. Rolul acestei noi instituţii, preluată din experienţa sovietică, nu era de a îndeplini funcţia inchizitorială în societate, cu respectarea strictă a drepturilor fundamentale, a normelor de procedură, ci era menită în principal să fie utilizată ca instrument de presiune împotriva opozanţilor regimului.
Pentru îndeplinirea acestui scop, noua instituţie a puterii totalitare nu trebuia să se “împiedice” în nici un fel în norme de procedură imperative, ci trebuia să dispună de putere cvasi-absolută în toate fazele procesului penal. Timp de 40 de ani, Procuratura şi-a îndeplinit cu succes rolul de mai sus prin instituirea unor practici arbitrare care, treptat, au influenţat mentalitatea şi modul de acţiune al majorităţii participanţilor la procesul penal.
S-a ajuns astfel ca, în multe situaţii, cel care dădea de fapt soluţia în proces să fie procurorul, şi nu judecătorul, instanţele de judecată devenind anexe ale Procuraturii. Spre exemplu, soluţiile de achitare au devenit rarisime, comparativ cu statele democratice unde în aproximativ jumătate din cazurile trimise în judecată de către Parchete judecătorii dau soluţii de achitare.
Problema principală a sistemului juridic român este că şi după decembrie 1989, în ciuda schimbării, uneori radicale a legislaţiei, mentalitatea descrisă mai sus, indusă nu numai procurorilor, ci şi judecătorilor şi celorlalţi participanţi la procesul penal, nu s-a schimbat decât foarte puţin. Nu ne referim aici la normele legale care în genere sunt cel mai uşor de schimbat, ci la aplicarea lor în practică, la desfăşurarea concretă a procesului penal.
Perpetuarea mentalităţii totalitare
Mai jos vom da pe scurt numai câteva exemple de perpetuare a mentalităţii specifice unui stat totalitar în cadrul societăţii româneşti de azi:
– Arma principală pe care o avea la îndemână procurorul pentru a face presiuni asupra persoanelor cercetate era posibilitatea de a lua măsura arestării preventive. În statele democratice acest lucru nu îl putea face decât un magistrat care se bucura de independenţă, iar nu unul subordonat ierarhic, aşa cum este procurorul în România. Cu toate acestea, în ciuda avertismentelor Consiliului Europei şi chiar a semnalelor certe date de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea pronunţată încă din 1998 în cazul Vasilescu), România a menţinut timp de aproape 14 ani această prerogativă nedemocratică a procurorilor. Abia în anul 2003, sub presiunea exercitată de instanţa europeană, prin condamnarea statului român în mod expres pe acest aspect, autorităţile au decis cu greu să dea prerogativa luării măsurii arestării preventive în competenţa judecătorului. Cu toate acestea, şi în prezent, în marea majoritate a cazurilor, propunerile de arestare făcute de Parchet sunt admise de judecători din obedienţă, fiind foarte rare cazurile de respingere a acestora;
– În aceeaşi ordine de idei, propunerile de prelungire a arestării preventive făcute în faza de urmărire penală sunt admise fără ca în cauză să existe probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum cere expres Codul de procedură penală. Aceste propuneri sunt admise în ciuda nerespectării uneori flagrante a condiţiilor legale, cum ar fi termenul în care trebuie făcută o astfel de cerere de prelungire;
– Dar maniera abuzivă de a acţiona a Parchetului, nesancţionată în nici un fel de instanţele de judecată, nu se opreşte la problematica arestării preventive. În unele cazuri, chiar dacă textele de lege sunt în conformitate cu cerinţele unei societăţi deschise, ele sunt golite de conţinut de practica nelegală a Parchetelor, practică ce este confirmată din servilism de către instanţele de judecată. Un exemplu elocvent îl constituie problema formularelor pe care se iau declaraţii în faza de urmărire penală. Astfel, până la 1 ianuarie 2004, Codul de procedură penală nu impunea ca aceste formulare pe care se iau astfel de declaraţii să fie evidenţiate în vreun fel, ceea ce ducea de multe ori la abuzuri din partea procurorilor, care nu depuneau la dosarul cauzei toate declaraţiile, ci numai pe cele în defavoarea sau în favoarea inculpatului, în funcţie de interesul urmărit. Pentru a pune capăt acestor practici nelegale, legiuitorul, prin modificarea Codului de procedură penală, a impus, începând cu 1 ianuarie 2004, ca aceste declaraţii să fie luate pe formulare cu regim special, a căror evidenţă se ţine separat. Cu toate acestea, textul de lege nu este aplicat, în cvasitotalitatea cazurilor declaraţiile fiind în continuare luate pe formulare obişnuite. În plus, instanţele de judecată, deşi ar trebui să anuleze sau să înlăture astfel de declaraţii, luate cu încălcarea expresă a legii, le confirmă şi le utilizează în procesul penal;
– Un alt aspect îl reprezintă încălcarea dreptului la apărare. Din acest punct de vedere am dori să subliniem doar faptul că, în multe cazuri, dosarul de urmărire penală nu este pus la dispoziţia apărătorului decât înainte de trimiterea în judecată, invocându-se un pretins caracter secret al urmăririi penale, deşi nicăieri în Codul de procedură penală nu scrie aşa ceva. Or, este evident că nu se poate face o apărare eficientă fără a se cunoaşte conţinutul dosarului de urmărire penală. În statele democratice, înainte de a se lua prima declaraţie de inculpat, apărătorul este convocat la Parchet unde poate studia dosarul şi chiar poate obţine copii ale acestuia;
– Conform rolului pe care-l avea înainte de 1989 în sistemul totalitar, în Parchet predomina mentalitatea că el nu greşeşte niciodată şi că toţi cei trimişi în judecată trebuie condamnaţi. Astfel, sunt rarisime cazurile când un procuror de şedinţă cere achitarea. În plus, în mod absolut automat, atunci când instanţa pronunţa o soluţie de achitare, procurorul exercita calea de atac, fiind pasibil de tragere la răspundere dacă nu o făcea. În fapt, deşi legea prevede că procurorul trebuie să urmărească aflarea adevărului, în practică se urmăreşte obţinerea cu orice preţ a condamnării celui trimis în judecată;
– Se adaugă la toate acestea mediatizarea excesivă a proceselor, furnizarea de informaţii confidenţiale şi trunchiate către presă pentru atragerea opiniei publice şi efectuării de presiuni asupra judecătorilor în scopul luării măsurilor propuse de Parchet. Toate acestea duc la încălcarea drepturilor fundamentale ale inculpaţilor, în special a prezumpţiei de nevinovăţie care în România a devenit o formă lipsită de conţinut.
Acestea sunt numai câteva exemple ale felului în care s-a perpetuat mentalitatea totalitară în instituţiile ce înfăptuiesc justiţia în România. Nu ar fi posibile aceste abuzuri dacă instanţele de judecată şi-ar îndeplini rolul de garant al statului de drept şi ar sancţiona abuzurile Parchetului. În loc să facă acest lucru, ele le confirmă, dând dovadă de o mare reţinere. Această atitudine este oarecum explicabilă atât prin modul de formare al judecătorilor, cât şi prin modul de accedere la funcţie. Ei urmează aceeaşi specializare ca procurorii, Institutul Naţional al Magistraturii, iar cea mai mare parte a judecătorilor de la secţiile penale sunt foşti procurori.
