Home » Politică internă » E-Revoluţia judiciară

E-Revoluţia judiciară

La începutul anilor 1990, o echipă de şase magistraţi ai Procuraturii din Milano reuşea delegitimarea şi demiterea unei întregi clase politice sub acuza de corupţie. Ancheta Mani Pulite genera prima “revoluţie judiciară” şi lansa mitul magistraţilor antisistem prin imaginea celebrilor judecători Giovanni Falcone şi Antonio di Pietro.

Până la a atinge maturitatea modelului italian, mişcarea de frondă a magistraţilor români ia forma unei revoluţii judiciare virtuale care, sub protecţia ano­nima­tului, se revendică de la figura procu­rorului-martir Cristian Panait ce s-a opus presiunilor exercitate de către superiori asupra sa în dosarul Lele apelând la un gest definitiv.

Magistraţii de gherilă

Echipa din spatele blogurilor Jude in Romanica, Jude de servici`, Justitiar Roman, Gherila virtuală, Project Panait, UltraJuridic, Just R, avocat in romania se autodefineşte ca una formată din oameni ai sistemului judiciar conştienţi de limitele, excesele sau erorile acestuia şi care au fost părtăşi la multe din abuzurile lui. Trendul antisistem reclamă inexistenţa vocilor libere ale magistraţilor cărora subordonarea le-a intrat în sânge, ca efect al unui mecanism care îi împinge spre nivelare şi îi protejează doar atâta timp cât nu ies în evidenţă.
Nevoia de eroi
Prin informaţiile şi probele „din interior” lansate, magistraţii antisistem încearcă să corecteze ceea ce ei numesc deficitul caracterelor puter­nice din Justiţie şi să tragă un semnal de alarmă cu privire la incompetenţa, grobianismul, autoritarismul şi hoţia multiplicată la nivelul sistemului. Revo­luţia judiciară virtuală are un discurs pe măsură: „Suntem o grupă de parti­zani care atrage în ambuscade insti­tu­ţiile statului pentru a elimina incom­pe­tenţa şi lipsa de integritate” şi care vrea să releve “faţa ascunsă a Justiţiei române”.
JudeInRomanica a fost primul blog anonim al cuiva din sistem, ulterior, JIR a devenit o echipă: la personajul iniţial, s-au adăugat doi judecători din pro­vincie, JudedeServici` şi Justi­tiar­Ro­man. Fiecare are câte o sarcină bine definită: primul e analist, al doilea adună informaţii din sistem, iar ultimul monitorizează presa. JIR se vrea o voce a celor mulţi care nu au posibilitatea ori curajul să declare anumite lucruri.

Frustraţi şi nedeontologi

În opinia purtătorului de cuvânt al Curţii de Apel Timişoara, judecătorul Cristian Pup, moda blogerilor şi foru­miştilor magistraţi antisistem este preluată din Statele Unite, unde autorităţile au formulat, însă, o poziţie tranşantă în direcţia procurorilor şi judecătorilor cărora li s-a interzis să emită în public păreri şi comentarii personale despre anchetele în curs de desfăşurare. Deşi pe site-urile şi blo­gurile româneşti sunt postate o serie de dovezi şi documente care atestă apartenenţa autorilor la sistem, „nu trebuie exclusă categoria pretinşilor oameni din sistem care sunt, de fapt, nişte frustraţi ce nu au reuşit să treacă de examinările Institutului Naţional de Mgistratură”, crede Cristian Pup.
Pe de altă parte, preşedinta Curţii de Apel Timişoara, Lidia Barac, vede motivaţia mişcării virtuale antisistem în intenţia de a remedia anumite defecţiuni ale sistemului judiciar. Deşi recunoaşte existenţa faptelor ce pot conduce la aprecieri anti-Justiţie de genul celor formulate pe respectivele bloguri, Lidia Barac invocă prevederile din Codul deontologic al meseriei de magistrat care interzice publicarea unor date din anchete. În plus, preşedinta Curţii de Apel Timişoara consideră că „toate criticile ar trebui adresate forului special instituit în acest sens, Consiliul Superior al Magis­traturii”.

Cele 10 porunci ale Justiţiei româneşti
M
agistraţii antisistem nu s-au rezu­mat la a divulga informaţii „din interior”, ci au lan­sat un inedit Manual de supravieţuire în Justiţie cu cele zece porunci pe care un procuror, judecător sau avocat trebuie să le respecte pentru a câştiga dosare ce păreau pierdute, pentru a câştiga respectul şefilor sau pentru a fi promovat.
1. Înainte de CEDO, Constituţie şi alte acte normative, învaţă „legea tăcerii”. În cazul avocaţilor, nu critica judecătorii în public, altfel rişti să nu mai câştigi cauze la instanţa res­pectivă.
2. Nu uita că o coloană dreaptă greu e acceptată într-o lume a never­tebratelor. În cazul avocaţilor, indi­ferent ce soluţii ţi-a dat un judecător, salută-l întotdeauna primul şi laudă-l cum arată. Nu uita că vei avea cauze care vor ajunge la el.
3. Dosarele se rezolvă încet şi sigur: dacă le rezolvi prea repede, statistic vei rămâne fără obiectul muncii. În cazul avocaţilor, nu te chinui să obţii o soluţie corectă la fond pentru că greşeala judecătorilor înseamnă onorariu în plus pentru tine ca să exerciţi căile de atac.
4. Nu te opune şefilor şi acceptă invitaţiile la „o cafea”, locul sacru unde se pune instanţa la cale.
5. Nu critica CSM. De el depinde cariera ta, aşa că ai grijă ce spui.
6. Toarnă-ţi colegii din opoziţie. Când vor veni ei la putere, toarnă-i pe ceilalţi.
7. Nu ieşi în evidenţă cu nimic: nu purta fustă scurtă, nu îţi face blog, nu comenta pe ziarele online şi trimite doar mailuri laudative. În cazul avo­ca­ţi­lor, nu te îmbrăca niciodată mai elegant decât judecătorul cauzei şi nu uita florile de 8 martie şi cadourile de Crăciun pentru judecători.
8. Nu lega prietenii.
9. Rămâi în organizaţia profe­sio­na­lă atâta timp cât şi şefii rămân.
10. Semnează orice petiţie pentru apărarea justiţiei sau creşterea salariilor.

Corupţia – mit de presă

Unii purtători de robe confirmă menţiunile decalogului-pamflet, alţii le consideră simple mituri. Potrivit avo­catului Florin Kovacs, nu există clişee despre Justiţia românească, ci doar neajunsuri reale concretizate în aroganţa judecătorilor, practica plătirii poliţelor şi a răzbunărilor pe calea sen­tinţelor formulate, susţinerea unui grup de interese, cumetria de conjunctură şi în favorizarea accesului în justiţie al oportuniştilor. Mai moderat, tânărul avo­cat Marius Ţunea reclamă supra­aglo­merarea sistemului judiciar dato­rată numărului mic de judecători raportat la volumul cauzelor şi legis­la­ţia prost formulată care lasă loc la prea multe interpretări. În timp ce corupţia alarmantă, salariile mari ale magis­traţilor şi Raiul justiţiabililor români numit CEDO le consideră mituri amplificate de presă.
Că nivelul salarizării în rândul magistraţilor români nu este deloc exagerat, ci chiar cel mai scăzut dintre statele Uniunii Europene, susţine şi judecătorul Cristian Pup, care impută curentului anti-Justiţie că pune totul pe seama corupţiei magistraţilor, neluând în calcul faza de cercetare anterioară instrumentată de organele de Poliţie, finalizată adeseori cu eticheta „dosar cu autor necunoscut”.
Incompetenţă şi dezinformare
La capitolul neajunsuri ale Justiţiei, preşedinta Curţii de Apel Timişoara, Lidia Barac, invocă fluctuaţia perso­na­lului prin detaşări şi transferuri, acuta lipsă de grefieri, limitele bugetare şi capacitatea instituţională redusă a structurilor de pregătire a magistraţilor, cum este Institutul Naţional al Magis­traturii, dublate de instabilitatea legislativă accentuată care favorizează corupţia.
Vinovaţi de percepţia negativă a Justiţiei de către populaţie nu sunt magistraţii corupţi, al căror număr s-a diminuat considerabil graţie meca­nis­me­lor de control, ci magistraţii incom­petenţi şi sădirea neîncrederii prin mass-media, crede Lidia Barac. În opinia preşedintei Curţii de Apel Timişoara, „s-a atins acel nivel în care cetăţeanul de rând crede că CEDO este singurul loc unde i se poate face dreptate şi că sistemul american cu juraţi este mai bun, fără să ţină cont de nivelul ridicat al culturii juridice americane comparativ cu justiţiabilii români care nu îşi cunosc drepturile şi obli­gaţiile”.

RomaniaCurata.ro

“Reforma sistemului judiciar este marcată de stagnare sau regres, lupta împotriva corupţiei a fost blocată ca urmare a atacurilor politice şi legis­la­tive la adresa instituţiilor anticorupţie, iar măsurile de reformă nu sunt implementate conform angajamentelor asu­mate în relaţia cu Comisia Euro­peană”. Aceasta este concluzia rapor­tului pe 2008 privind Starea Justiţiei şi Lupta împotriva Corupţiei publicat pe Portalul RomaniaCurata.ro, un site susţinut de resursele financiare, logis­tice şi umane a 7 organizaţii neguver­na­mentale şi sindicale: Freedom House, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academică din România, Academia de Advocacy, Centrul pentru Jurnalism Independent, Cartel Alfa, Societatea Timişoara, Alianţa Civică. Sub deviza “Noi nu uităm”, site-ul urmă­reşte în desfăşurarea lor toate ma­rile dosare de corupţie, monito­rizând averile şi conflictele de interese ale clasei politice autohtone şi semnalând orice devieri de la lege sau de la criteriile de integritate.

Delegitimarea magistraţilor

Pornind de la ancheta Mani Pulite şi de la similaritatea sistemului corupt italian cu cel românesc, articolul “Cinci lecţii italiene despre anticorupţie” publicat în 2006 de Cristian Ghinea în Dilema Veche avertiza asupra faptului că magistraţii care se vor încumeta să ancheteze criminalitatea gulerelor albe vor cunoaşte oprobriul opiniei publice – de a cărei susţinere şi popularitate maximă se vor bucura la începutul anchetelor – şi vor fi delegitimaţi de pu­terea politică vizată în anchetele judiciare. După ce a scăpat prin şiretlicuri de condamnare, Silvio Berlus­coni s-a lansat într-o aprigă campanie de delegitimare a puterii judiciare prin intermediul trusturilor sale de presă, declarând: „Mani Pulite nu a fost o revoluţie, ci o tentativă de subminare a politicului. A marcat o perioadă întunecată, inchizitorială”.
Cu toate că anchetele magistraţilor italieni antisistem nu au reuşit să obţină condamnarea tuturor perso­na­jelor investigate, iar simbolurile luptei anticorupţie au fost fie forţate să pără­sească magistratura (cazul jude­căto­rului Antonio di Pietro), fie asasinate (cazul judecătorilor Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino), s-a demonstrat, în schimb, faptul că este suficient un grup restrâns de magistraţi antisistem pentru a zgâlţâi din temelii un sistem corupt. E-Revoluţia judiciară româ­nească poate fi un început în acest sens.

Relaţii informale între magistraţi şi politicieni

Italia a reprezentat un caz extrem de corupţie politică sistemică dezvol­tată într-un cadru democratic, iar ancheta Mani Pulite a conferit un plus de unicitate cazului italian prin faptul că, pentru prima dată, o întreagă clasă politică a fost demisă şi delegitimată ca urmare a unei acţiuni judiciare: 12.000 de persoane anchetate, 5 prim-miniştri acuzaţi, 3 condamnaţi. Partidul Democrat-Creştin, Partidul Republican şi Partidul Liberal s-au prăbuşit, altele au fost forţate să se reorganizeze
În istoria Republicii Italiene a exis­tat o puternică tendinţă spre stabilirea de contacte şi relaţii între justiţie şi politică, între judecători şi partidele politice, între facţiuni ale judiciarului şi partide ori facţiuni ale partidelor. În une­le cazuri, aceste contacte au rezultat în corupţie politică.
Pentru a submina investigaţiile judi­ciare ori pentru a influenţa magistraţii, puterea politică a recurs la mai multe tactici:
– apelul la resursele instituţionale de control politic asupra judiciarului: în timpul anchetei Mani Pulite, miniştrii de Justiţie ai cabinetului Berlusconi, res­pectiv Dini au ordonat realizarea unor inspecţii la Procuratura din Milano vizând oprirea anchetei;
– campania împotriva puterii judi­ciare şi referendumul privind „respon­sa­bilitatea civilă” a magistraţilor faţă de cazurile anchetate, ambele orga­nizate de Partidul Socialist;
– tentative de blocare a inves­ti­gaţiilor Mani Pulite prin propuneri de amnistiere;
– proiect de lege propus de Gu­ver­nul Berlusconi privind diminuarea puterii de arest a judecătorilor;
– influenţarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii;
– influenţarea magistraţilor prin pro­movări în funcţii şi avansări în ierarhia judiciară;
– mituirea magistraţilor pentru obţi­nerea unor verdicte favorabile;
– intimidarea magistraţilor „inco­mo­zi”.
Aşadar, augmentarea corupţiei poli­tice a favorizat un fenomen similar în cadrul puterii judiciare, având ca efect obstrucţionarea anchetelor şi sporirea cazurilor de nesancţionare a actorilor politici corupţi. Cu toate acestea, ancheta Procuraturii din Mila­no iniţiată în 1992 avea să submineze autoritatea liderilor de partid şi să delegitimeze o întreagă clasă politică. Cel puţin în faza incipientă, susţinerea populară sporea pe măsură ce an­cheta avansa şi se operau noi arestări. În plus, rolul magistraţilor nu se limita la reprimarea corupţiei, ci avea un ca­racter simbolic: acela de a reprezenta moralitatea publică şi de a exercita un control al virtuţilor clasei politice. Ulterior, însă, s-a produs diminuarea legitimităţii populare a magistraţilor, urmare a revitalizării partidelor politice şi a campaniilor de denigrare a magistraturii de către subiecţii politici anchetaţi.
Ancheta judiciară Mani Pulite – prin revelaţiile sale în natură de corupţie politică – a echivalat cu spo­ri­rea tensiunilor dintre Executiv şi pute­rea judiciară, cu „politizarea magis­tra­turii” (sau „juridizarea politicului”) prin sporirea intervenţiei juridicului în procesul politic, cu o substituire de roluri între magistraţi şi politicieni, în sensul că cei dintâi au interpretat eşecul clasei politice ca o necesitate de a le prelua rolul de apărător al intereselor comunităţii.

Revoluţia judiciară ca „suspendare a politicului”

Ancheta Mani Pulite (sau Tangen­to­poli, cum mai este numită) a echivalat cu emergenţa puterii judiciare ca putere politică, cu transformarea magistraţilor în subiecţii politici ai unei lovituri de stat. Acţiunea procurorilor milanezi, concepută în numele impar­ţialităţii magistraturii, ca subordonare absolută a politicii faţă de magis­tra­tură, s-a materializat într-o lovitură de stat. Cum altfel poate fi denumită operaţiunea instituţională care a avut ca efect îndepărtarea tuturor parti­delor majoritare ce formau Guvernul? Acesta este argumentul detractorilor „Revoluţiei Judiciare” a magistraţilor italieni.
Schimbarea politică, spun ei, nu s-a realizat printr-un consens demo­cra­tic, ci ca urmare a unui nou tip de lovitură de stat – opera magistraţilor şi a mass-media care legitima acest proces. Lovitura de stat nu a bene­ficiat, însă, de consensul popular, dovadă succesul lui Silvio Berlusconi şi al Forzei Italia la alegerile din 1994 ce a simbolizat tocmai contestarea legitimităţii intervenţiei politice a magistraţilor.
Astfel, tentativa magistraturii de asu­mare a unui rol superior în stat a eşuat prin legitimarea populară şi învestirea guvernamentală a coaliţiei conduse de Forza Italia. Succesul acţiunii ar fi echivalat cu statuarea principiului că nimic nu poate limita puterea procurorilor şi judecătorilor italieni.
Caracterul revoluţionar al anchetei Mani Pulite este de necontestat, având în vedere dezintegrarea unor partide politice, a unei clase politice, a unui întreg sistem politic pe care le-a ge­ne­rat. În ceea ce priveşte, însă, mobilul iniţierii investigaţiilor există două variante: 1. eliminarea corupţiei (ce a avut ca efect colateral şi neinten­ţionat/involuntar, înlăturarea regimului politic) şi 2. eliminarea intenţionată a anumitor partide politice sau a unui sistem politic.
Prima variantă corespunde atri­bu­ţiei pe care legea o stabileşte magis­traţilor, care – prin definiţie – trebuie să fie super partes şi dezinteresaţi de orice orientare subiectivă (politică, religioasă ori de altă natură) a celui anchetat, luând în considerare exclusiv datele obiective ale comiterii infrac­ţiu­nii.
A doua variantă presupune alte­rarea atribuţiilor legale ale magis­tra­turii, chiar dacă se presupune verosimilă ipoteza că anchetatorii aveau convingerea concentrării corupţiei la nivelul anumitor forţe politice. Căci sarcina judecării parti­delor politice nu incumbă juridicului, ci populaţiei care dispune de puterea sancţionării electorale a clasei politice.
De asemenea, în ipoteza că obiectivul principal ar fi fost corupţia politică, ancheta judiciară ar fi trebuit să întrunească cel puţin două carac­teristici de bază, anume conti­nuitatea temporală şi extinderea generală.
Sub aspect temporal, investigaţiile nu au cunoscut o continuitate: au fost iniţiate într-un moment politic precis, bine determinat, şi au avansat cu o coin­cidenţă bizară în funcţie de evoluţia politică a Italiei. O campanie anticorupţie nu trebuie să aştepte momente favorabile pentru a fi iniţiată, aşa cum s-a întâmplat în cazul Mani Pulite, care porneşte o dată cu crearea unor condiţii politice (căderea Zidului Berlinului, evoluţia ascendentă a Ligii Nordului, criza partidelor Primei Republici) şi se opreşte o dată cu distrugerea sistemului politic al Primei Republici.
Sub aspectul extinderii generale, ancheta a atins doar anumite sectoare ale politicii (adică partidele de la dreapta spectrului politic) şi nu altele (precum Partidul Comunist Italian, în cazul căruia ancheta a fost blocată, deşi personajul de la care a pornit ancheta Mani Pulite – adică Mario Chiesa – era membru PCI).
Criticii acţiunii judiciare de la debutul anilor 1990 au în vedere în primul rând deficitul de imagine suferit de acei actori politici anchetaţi şi acuzaţi, dar dovediţi ulterior inocenţi. Pe acest considerent, se propune o demitizare a magistraţilor şi a infai­libi­li­tăţii ori imparţialităţii acestora. În plus – argumentează ei – „Revoluţia judi­cia­ră” (la rivoluzione giudiziaria) a echi­va­lat cu o „suspendare a politicului” în favoarea puterii magistraturii, care s-a redefinit ca „moderator social” şi ca „meta­putere normativă” ce subor­do­nează totul propriei sfere de acţiune ori sancţiune. Procesul de revelare a mecanismului corupţiei politice prin Tangentopoli a avut ca efect disoluţia unităţii statale, prin reliefarea gradului de ilegalitate şi ilegitimitate al unităţii statale existente.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 65
© 2010 REVISTA CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress