Partidele, în criză înaintea alegerilor

Apropierea alegerilor parlamentare găseşte principalele partide politice într-o situaţie complicată. PD-L pare să-şi fi pierdut speranţa de a ajunge să guverneze de unul singur şi, ca urmare a politicii radicale promovate de Traian Băsescu, şi-a redus foarte mult potenţialul de alianţă. PSD, care a eşuat mai întâi în procesul de reformare internă, are acum dificultăţi enorme de a se reîntoarce la paradigma Năstase din 2004. Sistemul s-a structurat oarecum după formula „două partide şi jumătate”, iar PNL, care reprezintă jumătatea, este în căutarea „întregului” liberal, pe care să-l promoveze şi să-l impună. Practic, toate cele trei partide traversează profunde crize de paradigmă.

PD-L, blocat în proiectul Boc

Alegerile europarlamentare, împreună cu referendumul privind introducerea votului uninominal, la care se adaugă ale­ge­rile locale au făcut din PD-L principala forţă politică, dar au amânat legiti­ma­rea sa ca forţă dominantă de dreapta. Politica radicală a preşedintelui a con­dus la creşterea consistentă a PD-L, dar pune acum în pericol intrarea la guvernare. PD-L a crescut de la un scru­tin la altul; după locale, Traian Bă­sescu şi-a reluat ofensiva imagologică, sperând că va contribui la acumularea de noi puncte pentru PD-L. În condiţiile în care votul uninominal va concentra puterea în jurul partidelor mari, şan­sele PD-L de a obţine guvernarea ar trebui să crească şi ele. Există totuşi o mare incertitudine legată de aceste şanse. PD-L pare să-şi fi atins limitele electorale, iar capacitatea lui Traian Băsescu de a atrage noi grupuri de electorat este în scădere. Dublarea scorului PD s-a produs în condiţii excepţionale (suspendarea preşe­din­telui Traian Băsescu), iar aceste con­di­ţii nu mai există acum. În plus, para­dig­ma discursivă a preşedintelui, definită ca luptă împotriva sistemului ticăloşit, a pierdut teren în ultimul an. Este mo­tivul pentru care în PD-L se simte o mare nelinişte privind alegerile parla­mentare.
Să ne amintim că relansarea PD a fost posibilă datorită succesului elec­toral al lui Traian Băsescu la Bucureşti şi apoi al lui Emil Boc la Cluj-Napoca. Fiind un partid ameninţat cu dispariţia, PD – aşa cum era la începutul anilor 2000 – a decis să se întărească prin atacarea administraţiei locale. La urmă­toarele alegeri – cele din 2008 – noul PD-L a ieşit din nou la bătaie cu cei mai importanţi lideri, pierzând însă pri­măria generală a Capitalei. Sen­ti­men­tul general este că PD-L s-a cantonat în politica locală, acolo unde – în plus – a cedat cel mai important post, că este un partid care îşi pierde răbdarea sau suflul atunci când este în guvern sau vrea să ajungă acolo. Simbolul PD ca partid al primarilor (sim­bol pozitiv în trecut şi aproape negativ în prezent) este nimeni altul decât preşedintele Emil Boc. Cu tot succesul său la locale, el reprezintă acum mai degrabă o problemă decât o soluţie pentru partidul său.
Limitele imagologice ale lui Boc sunt completate de inconsistenţele ideologice ale partidului său. În 2005, PD a devenit peste noapte şi peste capul, dar cu acceptul lui Boc un partid de dreapta. Din perspectiva utilităţii sa­le politice, rostul preşedintelui PD s-a sfârşit încă de atunci. Căci, fără îndoială, o asemenea schimbare ar fi trebuit să presupună măcar înlocuirea liderului. Treptat, Emil Boc şi-a pierdut semnificaţia naţională, devenind tot mai mult un lider local, un primar. Si­tua­ţia actuală a PD-L reflectă această criză de lider.
Este o certitudine că statutul lui Emil Boc a fost creat şi în cele din urmă distrus în primul rând de Traian Bă­sescu. Actualul preşedinte i-a dictat să candideze la Cluj-Napoca (în vremea în care Boc era un excelent parlamentar); l-a forţat să schimbe direcţia partidului (Boc fiind clar un om de stânga), pen­tru a-l închide definitiv într-o nouă can­didatură pentru primărie. Căderea lui Boc a pregătit terenul pentru creşterea din nou a lui Theodor Stolojan. În pre­zent, în interiorul PD-L se discută despre preluarea preşedinţiei de către fostul lider al PNL.
După succesul la alegerile din 2004, Traian Băsescu putea să anti­cipeze că, la următorul scrutin, dreap­ta, deja erodată, va avea şanse dimi­nuate de a ajunge din nou la guver­nare. El ar fi putut să-şi urmă­rească scopul, acela de a face din PD cel mai mare partid, fără schimbarea doc­trinei, iar în prezent s-ar fi constituit, în locul PSD, ca alternativă a stângii. Acest lucru nu s-a întâmplat, căci Traian Băsescu s-a hotărât să se afir­me cu ajutorul PNL şi, după alegerile din 2004, pe seama PNL, să se le­giti­meze ca „ax al dreptei”. Bătălia pentru legitimare este cea care a determinat împărţirea PNL în liberalii lui Tăriceanu şi liberalii lui Stolojan. Luând o cale „liberală”, a fost inevitabil ca Băsescu şi PD-L să ajungă până la urmă la Stolojan.

Băsescu-Stolojan: schimb de lacrimi

Înainte de a ne întreba dacă Sto­lojan este cu adevărat oportun, ar tre­bui să analizăm dacă alegerea sa ca preşedinte al PD-L este posibilă. Vor accepta vechii lideri ai PD să fie conduşi de un fost preşedinte liberal şi, undeva nu foarte departe, de un alt fost preşedinte liberal, de Valeriu Stoi­ca (lui Valeriu Stoica îi datorează Sto­lojan revenirea în politica la vârf)? Ar trebui să ne gândim că, dacă acesta ar fi preţul pentru ca PD-L să ajungă la guvernare, probabil că liderii PD ar accepta sacrificiul. În acest moment, deşi face în continuare eforturi imense pentru a impulsiona PD-L (implicarea la inundaţii, încercarea de a relansa lupta împotriva corupţiei etc.), Traian Băsescu se află în cădere în sondaje. Pentru PD-L, Stolojan, care acum este în sfârşit odihnit, ar trebui să vină cu un aer proaspăt şi să ducă mai departe ştacheta. Să fie oare momentul pentru o „cădere nervoasă” a lui Traian Băsescu, pentru un schimb de lacrimi cu fostul său partener de Alianţă?
„Reîntoarcerea” lui Theodor Stolo­jan (poate chiar pe 2 octombrie, ziua în care acesta s-a retras, în 2004, din cursa pentru prezidenţiale) pare o soluţie bună, dar este totuşi riscantă pentru PD-L. Ea nu a fost încă testată în nici un fel din punct de vedere elec­toral. Este greu de spus dacă lansarea lui Stolojan ca locomotivă a PD-L va reuşi să intereseze în mod special electoratul. Dacă adăugăm la aceasta opoziţia liderilor vechi ai PD faţă de alegerea lui Stolojan ca preşedinte, atunci am putea imagina o soluţie de mijloc: Boc ar rămâne preşedinte, iar Stolojan ar fi anunţat doar ca viitor premier de către Traian Băsescu.
Să revenim la ideea cea mai generală şi mai veche a lui Traian Băsescu, aceea că el este axul dreptei. Cred că totul se învârte în jurul acestei idei. Marea angoasă a preşedintelui a fost legată de posibilitatea legitimării paradigmei sale de la dreapta politică. După cum au arătat alegerile prece­dente, nu numai că PNL, de la care Bă­sescu a luat direcţia liberală, nu a scă­zut, dar partidul premierului Tăriceanu a obţinut un scor foarte bun faţă de aşteptări şi se află în ascensiune. În mod cu totul neaşteptat, Băsescu sca­de, iar Tăriceanu creşte. Explicaţia acestui fenomen este politică.
Traian Băsescu şi PD-L nu au demonstrat până acum că reprezintă o forţă de dreapta autentică şi construc­tivă. Deşi PD-L a ajuns un partid impor­tant (mai important decât PNL), el pare să nu mai aibă resurse simbolice pen­tru a lupta în alegeri şi a-şi îmbunătăţi scorul. Ce trebuie să facă Traian Bă­sescu în prezent? Trebuie să demons­treze că partidul său este unul de dreapta. El trebuie să intre în alegeri cu un PD-L clar de dreapta şi, pentru asta, singura soluţie pare să fie alegerea rapidă a lui Theodor Stolojan în funcţia de preşedinte al partidului.

Ţărăniştii, între amintire şi actualitate

În ultima perioadă, se poate cons­tata creşterea, aparent inex­plicabilă, a interesului politic pentru PNŢCD şi, în particular, pentru viziunea filosofică a fostului preşedinte al României, Emil Constantinescu (şi chiar a fostului premier Victor Ciorbea). După ce PNL a oferit, nu fără opoziţia teritoriului, locuri eligibile unor ţărănişti, PD-L s-a gândit să facă acelaşi lucru.
Ca de obicei, în interiorul PNŢCD a izbucnit un nou conflict, de această dată între adepţii lui Băsescu şi cei ai libe­ralilor. Evident, motivul acestui interes nu este în nici un caz electoral, ci paradigmatic şi, în contextul istoriei recente, el face trimitere la conflictele politice de la începutul anilor 1990, la marea bătălie împotriva lui Iliescu şi a PDSR şi, nu în ultimul rând, la Revo­luţie şi mineriade. În viziunea lui Traian Băsescu, regimul Constantinescu a fost un eşec, motiv pentru care a fost necesară o nouă întemeiere, a sa, prin alegerile prezidenţiale din 2004. În schimb, în viziunea lui Emil Constan­ti­nescu, la care liberalii lui Tăriceanu par să adere din ce în ce mai mult, victoria CDR din 1996 reprezintă începutul democratizării României, al întoarcerii ţării cu faţa spre Vest. Dacă, pentru Traian Băsescu, „Revoluţia portocalie” a fost un nou început, pentru Emil Constantinescu, urmat de liberali, ea trebuia să fie doar o continuare, mai precis ducerea la capăt a schimbării din 1996. Această continuare însă nu a mai avut loc decât în planul exe­cutivului liberal, căci Traian Băsescu a iniţiat în mod populist o nouă para­digmă şi s-a legitimat în mod ilicit de la dreapta şi de la liberalism.
Întoarcerea la schimbarea din 1996 ar funcţiona astfel ca o demascare a lui Traian Băsescu şi a intenţiilor sale politice. Interesul democrat-liberalilor faţă de ţărănişti are altă explicaţie. PD-L este singurul partid fără legitimitate dată de istorie şi, în perspectiva de a deveni un partid conservator, ar fi interesat să se apropie de un PNŢCD care să-l denunţe pe Emil Constantinescu. Însă, atră­gân­du-i de partea sa pe unii ţărănişti, Traian Băsescu urmăreşte mai degra­bă să disemineze ce a mai rămas din bătrânul PNŢCD şi astfel să risipească viziunea întoarcerii la schimbarea din 1996.

Schimbarea liberală

Din punctul de vedere al prag­maticii politice, PNL ocupă, înain­tea alegerilor, o poziţie destul de confor­tabilă. Timp de 4 ani ani a condus Executivul, dintre care mai mult de doi ani a făcut-o aproape singur. La înce­putul lui 2005, premierul Tăriceanu părea o victimă sigură a lui Traian Băsescu; acum, este mai mult ca sigur că îşi va duce mandatul până la capăt. Deţinând frâiele puterii, PNL a putut să ia măsuri populare, cum ar fi creşterea substanţială a pensiilor, ceea ce l-a menţinut la o cotă rezonabilă în sondajele de opinie şi apoi i-a adus un scor bun, mai ales la alegerile locale. Tăriceanu a mizat pe alianţa parla­men­tară transpartinică împotriva antici­patelor şi a avut dreptate să facă asta. Pe măsură ce lumea a observat că înverşunarea lui Traian Băsescu împo­triva Guvernului este, cel mai adesea, lipsită de efecte şi, uneori, chiar de obiect, imaginea publică a lui Tări­ceanu s-a îmbunătăţit simţitor. În prag de alegeri, PNL se gândeşte că va avea de ales între participarea la guvernare alături de PSD sau de PD-L şi nu între putere şi opoziţie.
Ideologic, PNL consideră că ade­ra­rea la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, reprezintă un moment de cotitură în istoria României. Schim­barea majoră a statutului ţării ar fi, în final, un succes al liberalilor. Aderarea este văzută ca un proces început în mandatul CDR şi al lui Emil Constan­tinescu şi desăvârşit de liberali. Se realizează astfel o legătură ideologică profundă cu perioada guvernării CDR, care este revalorificată, reinterpretată din perspectiva consecinţelor istorice şi politice, şi nu a amintirilor triste pe care încă le trezeşte.
Astfel, aderarea a confirmat juste­ţea alegerilor dreptei, în timp ce Traian Băsescu reprezintă un blocaj populist, întoarcerea la tipul de politică practicat de PDSR şi Ion Iliescu. PNL susţine că – prin aderare – a determinat deja o schimbare de paradigmă, trecerea de statul de tip paternalist, fesenist, duplicitar, iliescian al tranziţiei la statul liberal minimalist şi orientat clar către Vest al lui Tăriceanu, iar Băsescu nu încearcă decât să întoarcă lucrurile în timp.
Chiar dacă teoria politică liberală este probabil mai corectă decât a celorlalte partide, ea nu pare să aibă o audienţă foarte mare (caracterul ei prea teoretic şi trimiterea la perioada CDR funcţionează ca explicaţii), ceea ce face ca liberalii să se orienteze efectiv pragmatic. Totuşi, ei vor fi obli­gaţi postelectoral la alegeri ideologice: nu este deloc indiferent dacă vor merge cu Băsescu sau cu PSD-ul lui Iliescu, Năstase şi Geoană.

Varianta PD-L – PNL

Trebuie spus din capul locului că există cel puţin două motive pentru care decizia de a intra la guvernare alături de PD-L este foarte greu de realizat. PD-L şi PNL sunt partide concurente pe partea dreaptă a spectrului politic. Până acum, PNL a fost principala forţă politică de dreap­ta. Dacă va accepta să facă parte, ca al doilea partid, într-un guvern condus de democrat-liberali, practic va recunoaş­te că a pierdut dominaţia pe dreapta. Ideea numirii lui Theodor Stolojan atât ca preşedinte al PD-L, cât şi ca premier are şi rolul de a proteja suscepti­bili­tăţile liberale şi, evident, de a-l inco­moda pe Tăriceanu.
PD-L ar putea spera că, după alegeri, condiţionaţi fiind de către Băsescu la schimbarea liderului lor Tăriceanu, liberalii vor accepta compro­misul mai uşor, dacă preşe­din­tele PD-L va fi fostul lor preşedinte, Theodor Stolojan.
Aşa cum am spus, marea dilemă a PD-L este în prezent alegerea între Boc şi Stolojan; postelectoral, PNL ar avea de ales între Stolojan şi Tăriceanu. Aceasta nu este însă singura posibi­litate a PNL. Cel de-al doilea motiv care face extrem de dificilă reapropierea PNL de PD-L este de ordin practic. Liberalii au toate motivele să se teamă că, după prezidenţialele din 2009, vor fi scoşi afară de la guvernare de către PD-L, pentru nimic altceva decât asigurarea simetriei faţă de perioada 2005-2008. Dacă, ideologic, PNL s-ar putea împăca până la urmă cu Stolojan, practic nu s-ar putea înţelege cu Traian Băsescu. De aceea, alianţa cu PSD pare mai probabilă, deşi nu lipsită nici ea de riscuri.

PSD, blocat de Năstase

În cadrul şedinţei extraordinare a Camerei Deputaţilor, prin care s-a respins cererea DNA de urmărire penală a deputaţilor PSD Adrian Năstase şi Miron Mitrea, PNL a anunţat că va vota, alături de PD-L, în favoarea cererii DNA. Această poziţionare a PNL atrage atenţia asupra posibilităţilor viitoare de acţiune ale acestui partid, în perspectiva asocierii sale la gu­ver­nare alături de PSD. După revenirea la vârf a lui Adrian Năstase şi după rezul­tatele bune obţinute la alegerile locale, PSD a început să spere din nou că se poate reîntoarce la paradigma sa do­minantă de la începutul anilor 2000. Astfel, Adrian Năstase a redevenit prezidenţiabil. Totuşi, pesediştii nu îndrăznesc să spere foarte mult, căci nu mai sunt siguri de capacitatea elec­torală a lui Adrian Năstase.
Mai mult decât atât, reeditarea bătăliei prezidenţiale din 2004 nu mai pare atât de oportună, în primul rând pentru PSD. În cazul în care PSD va face alianţă la guvernare cu PNL, este absolut necesar să fie susţinută o ideologie anti-Băsescu care să fie acceptată şi de liberali.
Or, liberalii nu l-ar putea susţine în nici un caz pe Adrian Năstase la alegerile prezidenţiale. De aceea, Adrian Năstase este mai degrabă o piedică în calea apropierii între PNL şi PSD, o situaţie complet diferită faţă de percepţiile de până acum. Ca şi Traian Băsescu, Adrian Năstase reprezintă trecutul dezavuat de liberali.

Către o nouă criză politică?

Criza de paradigmă pe care o traversează partidele politice se mani­festă prin ciudatul fenomen de dedu­blare. PD-L este împărţit între foştii democraţi şi foştii liberali. PNL, care deocamdată este unitar, se poate dedubla între adepţii lui Tăriceanu şi cei ai lui Stolojan-Băsescu. PSD este împărţit între Năstase şi Geoană. Fenomenul poate să meargă chiar mai departe: comunitatea maghiară este scindată între UDMR şi UCM (o alianţă s-a produs în ultima clipă), iar naţionaliştii români sunt şi ei rupţi între Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor (ultimul i-a făcut recent o ofertă de colaborare „tânărului Gigi”). Situaţia este complicată şi există posibilitatea ca, după alegerile parlamentare, România să traverseze o criză politică fără precedent. Două par a fi variantele actuale: o alianţă PD-L – PNL sau o alianţă PSD-PNL. Însă partidele nu vor decide numai pornind de la rezultatul votului, ci şi în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2009. Este posibil de aceea să asistăm la o criză care va face guvernarea imposibilă cel puţin până la alegerea unui nou preşedinte sau, la limită, la instituirea unui guvern de uniune naţională.
Ar mai trebui adăugat că anumiţi factori externi ar putea să influenţeze rezultatul alegerilor, fie al celor parlamentare, fie al celor prezidenţiale de anul viitor. Criza economică globală afectează deja România, ceea ce poate conduce la o reorientare a opţiunilor de vot, către stânga şi către populişti şi naţionalişti. De asemenea, perpetuarea sau agravarea crizei din Caucaz ar avea ca efect strângerea rândurilor în jurul liderului.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 59