O serie de dezbateri importante au avut si au loc in Statele Unite ale Americii privind orientarea diplomatiei americane si viitorul politicilor de securitate. Aceste dezbateri au avut in centrul lor pozitia adoptata de neoconservatorii americani, iar ideile principale avute in vedere se refera la necesitatea adoptarii unei politici interventioniste a SUA; acest tip de constructie a politicii externe a fost mereu privit ca un wilsonianism mai radical.
Acest concept poate fi identificat ca o incercare de normalizare a rolului Statelor Unite ale Americii de dupa sfarsitul Razboiului Rece, ca o justificare pentru un nou tip de hegemonie globala sub conducerea SUA, avand ca si scop eliminarea acelor dictaturi si ideologii ostile care ar putea ameninta interesele si principiile democratice promovate de SUA. La inceputul secolului xx, fostul presedinte american Woodrow Wilson a incercat sa construiasca o pace democratica bazata pe institutii internationale ca si Liga Natiunilor, dorinta lui a fost promovarea democratiei la nivel international printr-o noua ordine legala. Orientarea contemporana a neoconservatorilor americani prevede inlocuirea institutiilor internationale cu puterea coplesitoare a fortelor armate a SUA, reorientarea aliantelor si parteneriatelor SUA si dezvoltarea proiectului “Strategic Defense Initiative”(SDI) ce se refera la protectia teritoriului american impotriva atacurilor balistice. Exista o anumita tendinta indreptata spre ideea de a schimba regimurile nedemocratice, aducand argumentul comform caruia intelegerile, tratatele si negocierile cu regimurile tiranice aduce doar beneficii pe termen scurt, pe cand inlocuirea acelui regim poate fi unica optiune pentru promovarea intereselor pe termen lung a SUA; de altfel este mult mai usor sa influentezi o democratie decat un regim nedemocratic. Neoconservatorii William Kristol si Robert Kagan au fost unii dintre cei mai importanti suporteri ai unei astefel de orientari a politicii externe; ei au sprijinit ideea schimbarii de regim din Irak si au privit faptul ca SUA nu l-a eliminat pe Saddam in 1991 ca pe o greseala. Neoconservatorii au sustinut ideile de schimbare de regim, exceptionalismul american si loviturile de pre-emptiune inca de dinainte de alegerile din 2000. Multe dintre elementelepe care le sustineau au devenit componente ale “Doctrinei Bush” si ale Strategiei de Securitate Nationala a SUA din 2002 si in special a orientarii SUA din Orientul Mijlociu. Au fost foarte multe persoane care au sprijinit ideea de Pax Americana in Orientul Mijlociu, iar schimbarile initiate de administratia Bush la nivelul regiunii au un impact deosebit pe termen lung, astfel incat urmatoarea administratie de la Washington va fi nevoita sa mentina cel putin o parte din directiile de actiune initiate. l
Trebuie sa reflectam asupra faptului ca dupa caderea URSS se pot identifica din ce in ce mai multe puncte commune intre teoria realista a relatiilor internationale si viziunea neoconservatoare ameriacana asupra politicii externe. Posibilitatea promovarii ideilor liberale prin puterea americana a devenit o principala optica pentru neoconservatori, iar mai mult atat realistii cat si neoconservatorii privesc sceptic capacitatea institutiilor internationale sa previna si sa rezolve principalele probleme de securitate. Aceste viziuni pun accentual pe stat ca si actor primordial si recunosc superioritatea puterii americane. “Doctrina Bush” si Strategia de Securitate din 2002 reprezinta un mesaj clar al SUA care subliniaza rolul sau ca super-putere si exprima determinarea de orpi orice amenintare la adresa pozitiei sale globale. lang=EN-US>Israelul la randul lui, poate juca un rol important in constructia “hegemoniei luminate” a SUA in regiunea Orientului Mijlociu si in special inlocuirea graduala aregimurilor anti-americane cu unele mai apropiate toboga de agua gigante viziunii occidentale asupra politicii globale. Este de altfel in interesul Israelului sa sprijine stabilizarea Irakului, atat ca baza a influentei americane in regiune cat si un posibil inlocuitor al Arabiei Saudite ca si partener al SUA.
Stabilizarea Irakului poate da legitimitate agendei americane din Orientul Mijlociu, iar mai mult aceasta stabilizare poate asigura faptul ca nici o viitoare administratie de la Washington nu va putea modifica intr-un mod drastic aceasta agenda. Poate ca fostul secretar american de stat Henry Kissinger avea dreptate cand afirma, in cartea sa Diplomatia, ca SUA vor fi nevoite sa construiasca o noua ordine mondiala aplicand propriile valori intregii lumi.
