Toate sondajele de opinie din ultima perioadă reflectă dorinţa electoratului de a avea la guvernare, după alegerile din 30 noiembrie, o alianţă formată din PD-L şi PNL. Este posibilă reconcilierea celor două partide? Se observă însă că, în logica relaţiilor dintre PNL şi PD-L sau dintre Băsescu şi Tăriceanu, ceea ce lipseşte deocamdată este mediatorul, pentru ca dreapta să-şi găsească unitatea şi calmul.
Sondajele de opinie din ultima perioadă reflectă dorinţa electoratului de a avea la guvernare, după alegerile din 30 noiembrie, o alianţă formată din PD-L şi PNL. Cu toate acestea, analiştii politici sunt sceptici privind posibilitatea împăcării liberalilor cu democrat-liberalii. Ar putea cele două partide politice să guverneze din nou împreună după ruptura care s-a creat între ele în primii ani ai guvernării Alianţei D.A.?
Cearta dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu a generat disensiuni politice: scindarea PNL şi migrarea unui grup liberal către fostul partid al lui Traian Băsescu, suspendarea acestuia din funcţia de preşedinte, scoaterea de la guvernare a PD şi depunerea de către acest partid a unei moţiuni de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu. Fiecare a făcut împotriva celuilalt tot ce a putut pentru a adânci conflictul şi în aproape nici un caz pentru a-l aplana. Când ne gândim la posibilitatea unei mari împăcări între PNL şi PD-L avem, aşadar, faţă în faţă dorinţa pozitivă a electoratului şi cea negativă a fiecăruia dintre cele două partide. Problema nu se află în relaţia cu alegătorii şi nu acolo ar trebui să fie căutată, ci în felul în care se raportează partidele şi, în mod special, liderii acestora.
Deşi Alianţa D.A., constituită înainte de alegerile din 2004, avea în componenţa sa un partid de dreapta (PNL) şi unul de stânga (PD), conţinutul ideologic şi programul de guvernare indicau o orientare clară de dreapta a ambelor partide. PD nu mai era în realitate de mult timp un partid de stânga, el nu a guvernat niciodată decât împreună cu dreapta, iar evoluţia sa ulterioară a arătat trecerea sa definitivă la dreapta politică. Alegerile din această toamnă vor legitima, pentru prima dată, PD-L ca formaţiune de dreapta, ceea ce va elimina orice acuzaţie că ar fi o „struţo-cămilă” liberalo-social-democrată. Se manifestă acum, mult mai mult decât în 2004, o coerenţă ideologică sau măcar o complementaritate între PNL şi PD-L, lucru deloc neglijabil dacă ne gândim că viitorul guvern va trebui să pună în aplicare politici economice şi sociale cu care formaţiunile componente ale alianţei de guvernare ar trebui să fie în deplin acord.
Schimbarea doctrinară a PD, văzută iniţial ca un act de oportunism politic, are, aşa cum am spus, precedente în acţiunea politică a acestui partid, dar şi consecinţe politice extrem de importante pentru viaţa politică din România. Practic, prin trecerea la dreapta a PD întregul spectru politic şi-a schimbat orientarea, astfel încât, pentru prima dată de la Revoluţia din 1989, dreapta a devenit majoritară. Majoritară, dar nu încă dominantă, deoarece formaţiunile sale, PD-L şi PNL, se află într-o competiţie acerbă. Ratarea împăcării celor două partide ar însemna deci pierderea prilejului pentru instituirea unei dominaţii a dreptei, necesară după lunga perioadă de dominaţie a stângii.
Înainte de 2004, dar practic până la suspendarea din funcţie a preşedintelui Băsescu, PNL a fost principalul partid de dreapta. Lucrurile nu mai stau la fel astăzi, când PD-L, condus autoritar de la Cotroceni, a depăşit cu mult cota electorală a PNL. Oricare ar fi rezultatele alegerilor din 30 noiembrie, este aproape sigur că PD-L va obţine un scor mai bun decât PNL. O alianţă între cele două grupuri ar trebui să ţină seama de această variabilă, la care se adaugă o alta, la fel de importantă: omul PD-L, adică Traian Băsescu, va desemna premierul. Ca atare, într-o viitoare guvernare PD-L – PNL, rolul principal ar trebui să fie jucat de PD-L, care s-ar s-ar institui ca principal partid al dreptei în România. Va accepta PNL aceste condiţii?
Judecând după starea actuală de lucruri, oferta PD-L pare inacceptabilă pentru PNL. Democrat-liberalii l-au desemnat ca viitor premier pe fostul preşedinte al PNL, prietenul lui Băsescu şi adversarul lui Tăriceanu: Theodor Stolojan. Actuala conducere a PNL, prin asta înţelegând majoritatea din structura centrală de conducere, este împotriva lui Stolojan. Nepunându-se problema redesemnării lui Tăriceanu, o condiţie pentru realizarea alianţei este scoaterea din calcul a lui Stolojan şi desemnarea unui neutru, cel mai de dorit a unui liberal apropiat de Băsescu (cazul deja discutat al lui Mihai Răzvan Ungureanu), sau a unui independent (actualul guvernator Mugur Isărescu).
Intrarea la guvernare a PNL, alături de PD-L, implică aparent şi un risc rezultat din trecutul comun al celor două formaţiuni. Este vorba de scoaterea de la guvernare a PD de către PNL. Acest risc ar fi însă micşorat de prezenţa masivă în Parlament a PSD. În cazul unui nou conflict cu PD-L, PNL ar dispune de o posibilitate permanentă de şantaj: ar putea alege oricând ieşirea din guvern şi încheierea unei alianţe imediate cu PSD.
Piedica majoră este însă relaţia foarte proastă între Băsescu şi Tăriceanu. Cele mai importante persoane în ecuaţia alianţei par ireconciliabile. Şi totuşi, după alegerile parlamentare, cei doi vor avea statute diferite. Tăriceanu îşi va fi încheiat mandatul de premier şi, în orice caz, va negocia o alianţă în calitate de preşedinte al PNL. Traian Băsescu va fi în continuare preşedinte, dar, teoretic, va fi obligat să negocieze şi să accepte nu numai cererile PNL, ci şi pe ale PD-L. Alianţa PD-L – PNL nu se stabileşte între Băsescu şi Tăriceanu, ci între Tăriceanu şi Boc. Va conta dorinţa liberalilor de a rămâne la guvernare, dar poate şi mai mult dorinţa democrat-liberalilor de a reintra la guvernare. Traian Băsescu se va afla sub presiunea puternică a propriului său partid, care îi va cere să facă un compromis major în interesul partidului. Compromisul constă în acceptarea lui Tăriceanu ca partener de discuţie, şi a PNL ca partener de guvernare (ceea ce Băsescu a spus că nu se va întâmpla niciodată, dar referirea este la Tăriceanu ca premier, probabil mai puţin şi la Tăriceanu ca preşedinte al PNL). Traian Băsescu ar putea gândi că numirea unui liberal ca Ungureanu în fruntea guvernului ar fi primul pas către o schimbare a atitudinii liderilor PNL.
Acceptarea acestui compromis din partea lui Traian Băsescu ar trebui să aibă, de partea liberalilor, o cedare asemănătoare. Intrând la guvernare alături de PD-L, PNL ar trebui să-l susţină pe Traian Băsescu pentru încă un mandat de preşedinte. Este posibilă o reconciliere a acestora cu actualul şef al statului? Probabil că aceasta-i întrebarea la care se poate da cel mai greu un răspuns. Se observă însă că, în logica relaţiilor dintre PNL şi PD-L sau dintre Băsescu şi Tăriceanu, ceea ce lipseşte deocamdată este mediatorul. E nevoie de un al treilea pentru ca dreapta să-şi găsească unitatea şi calmul. Rolul de mediator ar putea fi luat de politicienii din cele două partide care înţeleg că liderii lor trebuie să treacă peste resentimentele personale pentru ca dreapta să fie majoritară nu doar în rândul populaţiei şi în parlament, ci şi la guvernare; că voturile majorităţii românilor trebuie să se regăsească şi în deciziile executivului. O alianţă PNL – PD-L pentru o guvernare de dreapta ar avea nevoie de multă înţelepciune politică pentru a trece peste resentimente şi ogolii şi de mult respect faţă de electorat, care după aproape 20 de ani de la Revoluţie este majoritar de dreapta.
