PDL – ultima bătălie pentru Traian Băsescu

Traian Băsescu se îndreaptă către ultima bătălie şi are tot mai mult şanse ca aceasta să nu fie doar o metaforă. Într-un articol mai vechi din Cadran Politic, din 2007 cred, spuneam că decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale va schimba complet paradigma, transformând prezidenţiabilul din locomotivă a partidului în vagon şi modificând relaţiile dintre acesta şi partid, mai devreme sau mai târziu ajungându-se la pierderea influenţei.

Dacă în cazul relaţiei Mircea Geoană-PSD lucrurile au fost clare de la bun început, pre­şedintele fiind subordonat total par­tidului, pierderea alegerilor însem­nând intrarea acestuia pe o linie moartă, acest lucru se întâmplă acum între Tra­ian Băsescu şi PDL. Influenţa preşe­dintelui asupra democraţilor s-a diminuat treptat, iar criza economică nu face decât să accentueze procesul, deoarece erodarea la guvernare a fost mult mai accentuată şi astfel partidul nu poate spera la un scor prea mare la următoarele alegeri, deci singurul avantaj „tehnic“ avut de preşedinte, nominalizarea premierului în 2012, nemaifiind de prea mult interes pentru democraţi.

Două mandate eşuate

Agitaţia din ultima vreme a preşedintelui, dar şi a diverselor portavoci ale sale, precum autorul de basme Sebastian Lăzăroiu, este generată de apropierea momentului final al relaţiei între preşedinte şi partid. Până acum, scorul poate fi considerat relativ egal. Partidul şi-a impus de câteva ori voinţa, în alte situaţii a câştigat preşedintele. Gravi­tatea situaţiei este reliefată şi de faptul că Traian Băsescu a renunţat la orice tentativă de mimare a jocului demo­cratic, în acest sens interviul de la TVR fiind „exemplar“. Este adevărat că aceste declaraţii nu-l fac neapărat pe Traian Băsescu „dictator“, dar în momentul în care anunţă senin că refuză să-l numească premier pe liderul principalului partid de opoziţie fiindcă EL îl consideră imatur sau când se implică direct şi chiar brutal în luptele interne ale unui partid politic, deja excede cadrul constituţional (ca să nu mai vorbesc de pronunţările înaintea justiţiei că X este corupt sau Y este curat).
Până la urmă, pentru dictatură nu este neapărat obligatoriu o poliţie politică eficientă gen Securitatea lui Nicolae Ceauşescu, ci de o viziune „luminată“ a unui lider pe care nu mai are cine să-l contrazică („înjuratul“ pe la colţuri are acelaşi rol ca bancurile cu Ceaşcă, şi ele tolerate la vremea aceea de regim). Din contră, o poliţie politică mai mult încurcă. Sistemul de selecţie a cadrelor în partidele politice, o mass-media aservită diverselor interese, o societate civilă apatică, lideri de opinie uşor de cumpărat simplifică foarte mult lucrurile. „Volga neagră“ are azi alte forme, mai eficiente decât „băgatul la zdup“, iar aici Traian Băsescu se pricepe de minune.
Atacurile constante la adresa Parlamentului („de ce le e frică, nu scapă“) şi a altor instituţii ale statului (cu excepţia serviciilor secrete), implicarea unor instituţii în războaie personale (cum s-a întâmplat cu MAI în lupta contra lui Vasile Blaga), ignorarea senină a Constituţiei, a unei majorităţi parlamentare sunt lucruri care afectează grav minimul câştig adus de revoluţia din decembrie 1989.
„Scăparea“ preşedintelui într-un interviu a pseudonimului „Porumbacu“ în baza unor mizerii care circulă de 2-3 ani pe internet, sau numirea lui Victor Ponta „maimuţică“ ne arată şi o degradare fără precedent a instituţiei prezidenţiale, atât în plan intern, cât şi pe plan internaţional unde „meciurile“ cu omologul francez au devenit tradiţionale (oricum politica externă nu a fost niciodată punctul-forte al preşedintelui).
Toate acestea ne fac să putem spune că mandatele lui Traian Băsescu au fost mult mai nocive pentru democraţia românească decât primul mandat al lui Ion Iliescu, cel marcat de vizitele minerilor. Cel puţin acolo exista scuza proaspetei ieşiri din comunism. Trăim azi într-o societate la fel de segre­gată ca atunci, la fel de violentă şi agresivă, deşi au trecut 20 de ani şi creşterea nivelului de trai ar fi trebuit să atenueze frustrările.

„O mână proastă“

Nu este prima dată când Traian Bă­sescu intră într-o bătălie cu „cărţi proaste“. A tot încercat să realizeze o alternativă la Emil Boc, fără însă a avea succes, confirmând faptul că nu are discernământ în alegerea colabo­ra­torilor. Tripleta „reformatoare“ a eşuat lamentabil, Baconschi s-a ofilit imediat, Elena Udrea nu este o alternativă în ciuda banilor „aruncaţi“ către liderii locali, iar varianta iniţială cu Ghiţă Falcă a fost o glumă proastă. În lipsă de altceva, păstrarea lui Emil Boc poate fi o garanţie a păstrării status-quo.
Ceea ce este însă greu de înţeles pentru democraţi este de ce ar trebui să renunţe încă o dată la guvernare. Dacă tot s-au sacrificat şi şi-au compromis sensibil şansele pentru 2012, de ce să nu-şi ducă mandatul până la capăt? Schimbarea lui Emil Boc în momentul de faţă este o eroare politică pentru PDL deoarece:
reprezintă o confirmare a eşe­cului guvernamental (nu trebuie uitat că Emil Boc a mai fost demis o dată de Parlament şi numai încălcarea Cons­tituţiei – cu largul concurs al UDMR – a permis revenirea lui).
un guvern „tehnocrat“ ar face ca even­tualele beneficii să se conta­bili­zeze la Traian Băsescu, nu la Partidul De­mocrat, şi poate deschide porţile unei noi formaţiuni politice desprinse din PDL.
ar reduce beneficiile – aşa micu­ţe cum sunt ele, dar bune pentru o perioadă de criză – pentru liderii locali.
şansele ca un guvern nou să treacă sunt la limită – nimic nu împie­dică opoziţia să formeze o majoritate care să-i impună lui Traian Băsescu un premier şi, în caz de refuz, să asistăm la suspendarea acestuia.

Maurul şi-a făcut datoria, ar trebui lăsat să plece

Din punct de vedere politic, Emil Boc este în momentul de faţă o persoană fără prea multe resurse rămase. Cu o credibilitate aproape zero, lipsit de simpatia populară, lipsit de autoritate în partid, nu are nimic de oferit Partidului Democrat-Liberal. Sunt de acord că s-a sacrificat într-un moment dificil, însă rolul său era unul kamikaze. „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece.“
A încerca să continue politic înseam­nă a repeta evoluţiile ridicole ale unor Victor Ciorbea sau Radu Vasile. Conti­nuând o bătălie care nu mai este a lui, Emil Boc îşi refuză până şi şansa de a fi la un moment dat reabilitat (fiindcă, dincolo de ama­torismul punerii în aplicare a măsurilor sau de bâlbâielile comunicaţionale, o parte însemnată din măsurile Gu­vernului Boc sunt corecte, deşi putem vorbi de muncă de chirurg făcută de un măcelar) la fel ca Victor Ciorbea, ale cărui măsuri de reformă au pus bazele creşterii economice din perioada Năstase, în ciuda unui mandat la fel de blamat ca acela al lui Emil Boc. Numai că şi el a preferat să se sinucidă în ridicol.
Şansele ca Emil Boc să câştige nu sunt foarte mari şi o eventuală demisie din funcţia de premier înaintea Con­gresului îl va dezarma complet. Ori­cum, pentru PDL ar fi o soluţie mai slabă decât Vasile Blaga, care măcar ar aduce coerenţa organizatorică, lidershipul care lipseşte acum parti­dului, dar, mai ales, o relaţie relativ normală cu celelalte formaţiuni politice care poate da democraţilor speranţa că pot avea o şansă de a rămâne în apropierea puterii. O eventuală victorie a lui Blaga ar redeschide bătălia pentru 2012, un PDL la 15-20% fiind atractiv atât pentru PSD, cât şi pentru un PNL eventual scăpat de un Crin Antonescu tot mai neinspirat şi obosit, având de înfruntat o opoziţie internă din ce în ce mai puternică.

„Traiane, eşti cel mai bun!“

Atacul preşedintelui Băsescu la adresa lui Blaga arată că gestul acestuia de a candida la conducerea partidului nu-i convine şi reprezintă încă o eroare tactică. Ne reamintim momentul în care Traian Băsescu tocmai declarase că Blaga, Berceanu şi Videanu nu au ce căuta în guvern pentru ca după o vizită nocturnă a acestora la Cotroceni a doua zi să devină toţi trei miniştri. Chiar dacă ulterior i-a dat afară din guvern, jocurile nu sunt încă făcute. Cu o conducere ostilă, Traian Băsescu devine complet izolat politic, nu doar pe plan extern. Practic PDL mai era singura formaţiune pentru care mai exista ca preşedinte. Altfel, suspendarea lui devine un simplu act administrativ. De altfel, Vasile Blaga i-a şi răspuns autoritar, nepărând impresionat că preşedintele susţine un alt candidat.
Spre deosebire de preşedinte, care nu prea are ce oferi PDL, decât ameninţarea scoaterii de la guvernare, Blaga îi poate garanta lui Boc (şi implicit partidului) rămânerea la guvernare până în 2012 şi perspective mai bune de colaborare cu celelalte partide.
Pe de altă parte însă, nici Blaga nu este genul de persoană care să entuziasmeze masele, una din dovezi fiind eşecul său la Primăria Capitalei. Dacă sub conducerea sa PDL are şansele de a rămâne o organizaţie pu­ter­nică şi disciplinată, succesul elec­toral este de discutat. Oricum, prestaţia de până acum la guvernare limitează drastic potenţialul electoral al demo­craţilor, indiferent de cine va câştiga. Pentru preşedinte însă, va fi momentul în care cineva îi va spune „Traiane, eşti cel mai bun!“ Iar acel cineva poate fi chiar Elena Udrea.