Petrolul: semnele crizei?

Bursele sunt în fierbere, preţul barilului sare de 130 de dolari, transportatorii şi şoferii protestează, economia mondială dă semne de nervozitate. Petrolul este din ce în ce mai scump, iar efectele încep să se vadă în viaţa de zi cu zi. Analiştii şi consumatorii se întreabă de ce şi mai ales care sunt urmările.

Un nou şoc petrolier?

Petrolul a fost descoperit cu mai bine de 4.000 de ani în urmă şi a fost utilizat chiar de atunci în scopuri medicale sau la încălzire ori iluminare. Chinezii forau puţuri cu sonde de bambus, iar prima stradă asfaltată din lume a fost Calea Zeilor, artera principală a Babilonului. Inventarea şi utilizarea comercială a motorului cu ardere internă a trans­for­mat petrolul în principala sursă ener­getică a lumii şi i-a dat noul nume, “au­rul negru”. Azi, întreaga economie mondială depinde de petrol. Şi tot azi, aurul negru trimite unde de şoc la sca­ră planetară pentru un motiv foarte simplu: se termină.
În 1854 a fost descoperită frac­ţionarea distilată, procesul prin care petrolul este descompus în kerosen, benzină, motorină, păcură, parafină etc. Patru ani mai târziu, se inaugura prima sondă comercială din America de Nord, la Oil Spring, în Canada, iar în anul următor prima exploatare comercială din Statele Unite: Oil Creek, Pennsylvania. Statele Unite, la vremea respectivă primul producător şi exportator mondial, “aruncau” pe piaţă 2.000 de barili pe zi.
Azi, productia mondială de petrol a depăşit 80 de milioane de barili pe zi, dar perspectivele de creştere sunt dras­tic limitate. Mulţi analişti consi­de­ră că producţia mondială a ajuns la vârf şi că începe să scadă.
Rezervele cunoscute de petrol se împuţinează, în timp ce consumul este din ce în ce mai mare. Creşterea eco­nomică în China a introdus pe piaţa hidro­carburilor o presiune fără prece­dent care a dus preţul barilului, pentru scurtă vreme e drept, la peste 130 de dolari. Previziunile sunt, însă, foarte sumbre. Dacă actualul raport dintre producţie şi consum se menţine, creş­terea preţului aurului negru se va relua. Analiştii de la Goldmann Sachs vorbesc despre 150 de dolari barilul în a doua jumătate a anului sau chiar 200 de dolari în decembrie sau cel mai târziu în primul semestru din 2009.
Liderul clasamentului exporta­to­rilor, dar şi al rezervelor  rămâne Arabia Saudită care vindea la începutul anului 9,2 milioane de barili pe zi. Riadul afir­mă că dispune de rezerve care însu­mează 264 de miliarde de barili de petrol, adică 21% din rezervele mon­diale. La actualul nivel al producţiei, rezervele saudite s-ar epuiza în 80 de ani. Rămâne totuşi un factor de incer­titudine: unele state îşi supraevaluează rezervele pentru a-şi menţine influen­ţa. Arabia Saudită, care nu-şi mai dezvă­luie datele reale din 1982, ar pu­tea să fi ajuns la maximum de producţie şi să fie în imposibilitatea de a-şi mai creşte exporturile.
Pe locul 2 se află Canada, prin­ci­palul exportator pe piaţa nord-ame­ricană. Rezervele canadiene de hidro­carburi, petrol şi şisturi bituminoase sunt evaluate la 179 de miliarde de ba­rili, cea mai mare parte concentrate în provincia Alberta. La actualul volum al exporturilor, rezervele canadiene ar putea fi exploatate în următorii 150 de ani.
Al treilea în clasamentul rezervelor de petrol este Iranul care ar putea dispune de 137 de miliarde de barili. Iranul şi-a atins vârful de producţie în 1974, dar de atunci exporturile sale, pe locul patru în clasamentul mondial, au scăzut din cauze multiple, de la învechirea tehnologiei la relaţiile delicate cu Statele Unite şi Occidentul în ansamblu. În plus, a crescut foarte mult consumul intern de petrol.

Politica determină preţul petrolului? Sau invers?

Evenimente stranii, doar la prima vedere, au influenţat piaţa petrolului, dar şi politicile legate de resursele de hidrocarburi. E greu de cuantificat im­pactul pe care l-au avut atentatele din 11 septembrie 2001 asupra pieţei mondiale a petrolului, dar undele de şoc trimise în economia americană, implicit în cea mondială, se simt şi azi. A urmat al doilea război din Golf: lumea a descoperit cu stupoare că petrolul irakian nu poate ajunge în cantităţile sperate pe pieţe din cauza atacurilor insurgenţilor, dar mai ales pentru că infrastructura extractivă, de transport şi prelucrătoare irakiană era distrusă de embargou.
La mijlocul lui 2003 are loc un nou eveniment cu impact dramatic pe piaţa hidrocarburilor: Mihail Hodorkovsky, puter­nicul patron al Yukos, este ares­tat, iar compania, una dintre cele mai importante din Rusia, revine sub con­trolul Kremlinului. Este semnalul că perioa­da de glorie a relaţiilor dintre Occident şi magnaţii ruşi ai petrolului născuţi şi crescuţi în epoca Elţân s-a terminat.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici: fos­tul ofiţer de paraşutişti Hugo Chavez, devenit peste noapte un lider socialist revoluţionar, la jumătatea distanţei dintre Fidel Castro şi Simon Bolivar, naţio­nalizează industria de petrol a Venezuelei, cel mai mare producător din America Latină şi una dintre prin­ci­palele surse de hidrocarburi a Statelor Unite. Un alt şoc al preţurilor a fost de­terminat de uraganul Katrina care a distrus o serie de platforme petroliere din Golful Mexic. Ar mai fi de adăugat ata­curile constante ale miliţiilor isla­mis­te asupra instalaţiilor petroliere din Delta Nigerului şi mai ales relaţia ten­sio­nată dintre Iran şi Occident, în spe­cial Statele Unite. Dacă preşe­din­tele Ahmadinejad va reuşi să pună la punct preconizata bursă a petrolului islamo-asiatică, la care cotaţiile să se facă în euro sau în orice altă monedă decât do­larul american, proiect susţinut şi de anti-americanul Chavez, impactul va fi dramatic.
Cel mai important factor de pre­siune, însă, asupra pieţei mondiale a petrolului este cererea din ce în ce mai mare din partea economiilor în plină dezvoltare: India şi mai ales China.
Petrolul dictează politici, dar, în ega­lă măsură, politica influenţează preţul petrolului. Potrivit unui raport al Freedom House, doar 9% din rezervele mondiale de petrol aparţin unor state considerate libere. Trei dintre cei mai mari exportatori, Venezuela, Indonezia şi Nigeria, figurează pe poziţii fruntaşe pe lista statelor corupte. În fine, 22% din petrolul mondial aparţine unor ţări acuzate sau suspectate că spon­sori­zează terorismul internaţional sau sunt supuse sancţiunilor de către Statele Unite sau ONU.
Statele membre ale OPEC, care exportă 40% din petrolul mondial şi deţin 80% din rezervele confirmate, au folosit arma petrolului pentru a obţine avantaje geopolitice sau pentru a evita discuţii pe seama respectării drep­turilor omului, a libertăţilor politice sau a dreptului internaţional.

Perspective sumbre

Creşterea dramatică a preţului petrolului din ultimii ani, în special după 2003, a avut importante influen­ţe în plan geopolitic. Rusia a ieşit din marasmul economic, politic şi social din ultimii ani ai perioadei Elţân şi şi-a relansat propria politică externă utili­zând veniturile suplimentare obţinute din vânzările de petrol şi gaze. Azi, Rusia dispune de rezerve valutare ridi­cate, are un rol important pe piaţa hidro­carburilor, a achiziţionat impor­tan­te elemente de infrastructură şi nu ezită să folosească arma economică a resurselor energetice pentru a influen­ţa decizii politice la nivel regio­nal, european sau chiar global.
China înregistrează an de an o rată de creştere economică substanţială care înseamnă, pe de-o parte, creş­te­rea presiunii pe piaţa petrolului, iar pe de alta, asigurarea resurselor finan­cia­re pentru susţinerea unor importuri masive. China a pătruns în forţă în Africa şi devine un actor dominant pe continentul negru. Proiectele de pu­ne­re în exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi din Marea Chinei de Sud vor adânci, poate, disputele cu Tai­wanul sau Japonia.
Uniunea Europeană rămâne de­pen­dentă de petrolul din Marea Nordului, care a ajuns deja la vârful de pro­ducţie, de cel din Rusia şi din Orientul Mijlociu. Rămâne, deci, prizo­niera unor mecanisme de presiune în politica externă. Reorientarea către industria nucleară şi biocombustibili nu promite să rezolve integral pro­ble­ma, iar febra biocombustibililor ame­ninţă deja piaţa alimentelor.
Nu în ultimul rând, Statele Unite sunt principalul actor influenţat de creşterea preţului petrolului, dar şi principalul actor care influenţează preţul aurului negru. Principalii profitori ai actualei crize a hidrocarburilor sunt companiile care vând combustibili. Chiar dacă exportatorii obţin sume considerabile, companiile petroliere sunt cele care câştigă partea leului. O fac însă pe seama consumatorilor, iar semnele de nemulţumire au început să apară. În anii următori, scumpirea petrolului va influenţa atât consumul, implicit obiceiurile americanului de rând, dar şi industria autoturismelor, trans­porturile aeriene, navale, tot ce ţine de consum. Statele Unite vor fi ne­voite să caute noi surse de apro­vizionare, mai sigure, mai ren­tabile şi mai stabile, dar ţi tehnologii alternative.
Creşterea preţului va face mai rentabilă exploatarea unor zăcăminte până azi ineficiente, dar va determina şi căutarea unor noi depozite. Dez­vol­tarea tehnologică permite azi forarea în regiuni sau condiţii până ieri ostile omului. Deja goana după petrol a lansat competiţia pentru suveranitatea asupra Arcticii.
Dacă optimiştii speră în găsirea unor soluţii alternative, scepticii atrag atenţia că spasmele burselor din 2008 nu sunt decât semnalul unei crize mai profunde în anii imediat urmatori. O criză economică globală sau poate chiar mai rău.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 57