Cu o prezență la urne a peste 70% din numărul total de alegători, Partidul Likud al premierului israelian Benjamin Netanyahu este marele învingător al alegerilor parlamentare anticipate desfășurate marți, 17 martie 2015, în Israel. După numărarea în totalitate a voturilor valid-exprimate, Likud a obținut 30 de mandate în Knesset (parlamentul israelian), urmat de principalul competitor, Uniunea Sionistă care a obținut 24 de mandate, scrie Haaretz.
Pentru desemnarea noilor aleși parlamentari (un total de 120 de fotolii parlamentare) au fost deschise 10.372 de secții de votare în întregul Israel și 5.881.696 de israelieni cu vârsta peste 18 ani au fost așteptati la urne. Lista Arabă Unită (formațiune a etnicilor arabi din Israel, al treilea partid ca mărime) s-a clasat pe locul al treilea, cu 14 locuri în Knesset, urmată de formațiunea laică de centru Yesh Atid, cu 11 locuri, și de partidul Kulanu (centru), cu 10 locuri. Urmează în ordine, Habayit Hayehudi (Căminul Evreiesc) cu 8 mandate, Shas (formațiune politică de orientare ultraortodoxă) cu 7 mandate de parlamentar, Iudaismul Unit al Torei și Yisrael Beiteinu cu 6 și Meretz cu 4.
Astfel că în ciuda criticilor și predicțiilor mass-mediei occidentale care deja îl vedeau ca pe un ”loser”, Benjamin Netanyahu a câștigat alegerile electorale din Israel și continuă să se mențină în prim-planul politicii de la Tel-Aviv și nu doar. “Împotriva oricărei așteptări: o mare victorie pentru Likud, o mare victorie pentru Likud, o mare victorie pentru poporul israelian”, a postat Netanyahu pe contul său de Twitter. Însă – atât în plan intern cât și în relațiile internaționale, Bibi-siter-ul nu are o misiune prea ușoară, iar evenimentele sunt greu de anticipat cu exactitate cât timp nu se știe spre ce formulă de coaliție guvernamentală se va îndrepta Likud, partidul premierului Netanyahu.
Deoarece, dincolo de clasarea pe primul loc în preferințele electoratului – ca urmare a lipsei unei ideologii clare a partidelor de stânga dar și capacității liderului său de a se reinventa ca un politician al dreptei tradiționale și de a-și asuma riscul de a spune până la capăt ceea ce gândește – Likud nu poate guverna de unul singur, iar votul de marți reprezintă doar preambulul unor complicate negocieri pentru formarea guvernului. Spre care dintre posibilele opțiuni se va orienta Netanyahu ? Va forma Likud o alianță cu principalele partide de dreapta sau va pune bazele unui guvern de unitate națională care să includă și centru-stânga? Va opta pentru centru-dreapta plus partidele de orientare religioasă ? Într-un editorial pentru National Review, Mario Loyola sugerează că, având în vedere gravitatea amenințărilor la adresa securității Israelului, un guvern de uniune ar putea fi cea mai bună opțiune. De altfel, după anunțarea rezultatelor finale, președintele Reuven Rivlin a declarat că ar putea încerca să convingă forțele politice să se pună de acord pentru crearea unui guvern de uniune națională. De menționat că, deși partidul premierului Netanyahu s-a clasat la distanță de 6 mandate față de Uniunea Sionistă, în sistemul israelian, nu este neapărat obligatoriu ca șeful formațiunii politice plasate prima să fie numit automat de președintele Reuven Rivlin să încerce formarea unui guvern, ci cel care folosindu-și cu succes conexiunile politice în rândul celor 120 de deputați aleși va putea constitui o coaliție aptă să guverneze. Desigur, în acest moment Netanyahu nu are astfel de motive de îngrijorare, ceea ce nu simplifică totuși negocierile. După anunțarea rezultatelor finale, liderul Partidului Muncii (Labor Party), afiliat Uniunii Sioniste – principala formațiune din opoziție – Isaac Hertzog a precizat că l-a sunat pe Netanyahu pentru a-l felicita, însă a refuzat să dea un răspuns la întrebarea jurnaliștilor dacă are în vedere o alianță politică cu Likud. Tzipi Livni, lideră a facțiunii Hatnua din cadrul Uniunii Sioniste (și co-președinte al acesteia) a declarat pentru publicația The Jerusalem Post că este dispusă să uite de înțelegerea împărțirii mandatului de premier cu Hertzog, dacă acesta ar putea ajuta în negocierile de a forma o coaliție. Pentru a-și putea pune în aplicare programul de guvernare, Netanyahu știe că în principal trebuie să păstreze o vitalitate economică serioasă (în condițiile în care sistemul global are propriile sincope), axându-se în primul rând pe combaterea disparităților sociale tot mai pregnante, a creșterii prețurilor și scăderii nivelului de viață pentru un număr important dintre israelieni. Iar prognozele economice nu par a-i furniza multe vești bune.
În ceea ce privește perspectiva externă, prim-ministru Netanyahu va avea o sarcină extrem de complicată comparativ cu cât s-ar presupune că necesită dimensiunile unui stat de opt milioane de locuitori. Pe agenda sa se va afla protejarea țării împotriva amenințărilor de război în nord și sud, oprirea progresului jihadismului și influenței iraniene, confruntarea cu ofensiva diplomatică palestiniană, concomitent cu presiunile internaționale ce ar trebui să includă pe lista de priorități restabilirea bunelor relații cu Statele Unite ale Americii, grav afectate în ultima perioadă. Tot la capitolul atenționări externe, ONU îi cere lui Netanyahu măsuri pentru încetarea incidentelor de la granița cu Libanul, ce riscă să se transforme într-un nou focar de conflict.
În timpul campaniei electorale, o campanie etichetată de mass-media drept una a ”fricii și discursurilor alarmiste”, Netanyahu a dorit să atragă atenția asupra pericolelor ce pândesc societatea israelită, pentru că apoi să se poziționeze ca garant al securității unei țări care mereu s-a considerat o țintă și care, oficial, a purtat opt războaie de la crearea ei în 1948. Dar discursurile sale alarmiste, precum și discursul său în fața Congresului SUA în care atrăgea atenția asupra programului nuclear iranian și a necesității sancțiunilor asupra regimului de la Teheran au creat o multitudine de animozități la nivelul comunității internaționale. Este drept, genul acesta de speech e cel care a contribuit esențial la câștigarea scrutinului anticipat. Electoratul israelian s-a simțit provocat de experții ce vedeau perdantă strategia de a te opune poziției lui Barack Obama în dosarul negocierilor cu Iran, și a dorit să arate că e singurul care prin vot poate decide dacă își sancționează liderii politici sau nu. Oficialii Obama trebuie să decidă acum dacă mai adaugă la presiunea internațională asupra Israelului în speranța că va reuși să aducă viitorul guvern condus de Netanyahu înapoi la masa negocierilor cu palestinienii – sau dacă o astfel de presiune ar provoca pur și simplu o reacție sfidătoare și a blocare a negocierilor de pace până la finalizarea mandatului lui Obama și venirea unui nou președinte la Casa Albă.
Pe de altă parte, înfrângerea stângii din Israel e o veste proastă nu doar pentru democrații americani, ci și pentru o bună parte din stânga europeană la care este afiliat Partidul Muncii și care fusese văzut ca un învingător cert în sondajele de dinainte de alegeri; desigur, nemulțumiri existau deja în prealabil, dacă ne amintim că mai multe capitale europene, au vrut să forțeze recunoașterea statalității Palestinei (unele chiar au și făcut-o !) ca preambul al reluării negocierilor reprezentanților Autorității Palestiniene cu israelienii. Mai mult, vice-PM britanic Nick Clegg a pus felicitările electorale la pachet cu atenționarea că dacă Israelul nu revine la masa negocierilor, UK ar putea recunoaște statul Palestina.
Oficialii palestinieni au cerut comunității internaționale o re-examinare serioasă a relațiilor cu Israelul, reamintind după anunțarea rezultatelor de faptul că Netanyahu le-a promis israelienilor că dacă va câștiga alegerile nu va exista nici un stat palestinian. ”Asta înseamnă că Israelul nu este un partener pentru pace. Comunitatea internațională trebuie să realizeze că e necesar să stopeze apărarea lui Netanyahu și a politici sale”, au subliniat reprezentanții palestinienilor. Cert este că între timp, fervoarea campaniei electorale s-a potolit, iar la două zile după scrutin Netanyahu a livrat un punct de vedere mai temperat într-un interviu televizat, în care el a negat, de asemenea, acuzațiile că pe ultima sută de metri din campanie discursul său ar fi fost unul complet rasist. “Nu vreau o soluție – un stat. Vreau o soluție pașnică și durabilă, cu două state, dar pentru asta circumstanțele trebuie să se schimbe”, a declarat domnul Netanyahu jurnalistului de la MSNBC. “N-am schimbat nimic din discursul meu de la Universitatea Bar Ilan de acum șase ani, în care spuneam că sunt pentru un stat palestinian demilitarizat, care recunoaște statul evreu. Ceea ce s-a schimbat este realitatea” a spus liderul de la Tel-Aviv. În replică, Tzipi Livni a declarat că ”nu-l mai crede nimeni atunci când vorbește de soluția recunoașterii celor două state”. Deși este posibilă o detensionare a relațiilor israeliano-palestiniene, experții rămân în continuare foarte reticenți privind șansele reluării Procesului de Pace în Orientul Mijlociu. Dar a meritat însă câștigarea alegerilor interne prin tensionarea relațiilor cu partenerii externi ? O întrebare la care Benjamin Netanyahu va avea timp de reflecție.
Online writing samples
They were unable to follow along with affordable-papers.net the language, to make sure that they weren’t abbreviating the right words.
are not just free but they also consist of free tutorials.
