Polonia reprezinta cel mai mare si mai important candidat. În timpul negocierilor a detinut un atu de care nici o alta tara, mai ales dintre cele care vor urma în al doilea val, nu beneficiaza – anume, vointa politica.
Primele relatii diplomatice dintre Uniunea Europeana si Polonia au fost stabilite în 1988. În septembrie 1989, UE si Polonia au semnat Acordul de Cooperare Economica si Comerciala. În acelasi an, Consiliul European de Ministri a acordat un program de asistenta pentru Ungaria si Polonia, programul PHARE.
UE si Polonia au semnat un Acord European de Asociere pe 16 decembrie 1991. Acordul intentiona sa stabileasca o zona de comert liber pe o perioada de 10 ani si sa instituie un dialog permanent la cel mai înalt nivel guvernamental. Acordul a intrat în vigoare la 1 februarie 1994.
Polonia a înaintat cererea de aderare la UE pe 5 aprilie 1994. Negocierile de aderare au început în martie 1998, având ca cele mai dificile probleme la masa negocierilorajutorul de stat acordat industriei, impactul aderarii Poloniei asupra politicii agricole comune si politicii de coeziune, introducerea standardelor UE privind mediul; dreptul de proprietate asupra pamântului pentru straini în Polonia si libera circulatie a lucratorilor.
Negocierile de adeziune s-au finalizat la Consiliul European de la Copenhaga pe 13 decembrie 2002. Tratatul de Adeziune va fi semnat de catre Polonia pe 16 aprilie 2003 la Consiliul European de la Atena, în vederea intrarii în Uniune ca membru deplin la 1 mai 2004.
Dificultatile de negociere din perspectiva UE
Agricultura – negocierile privind acest capitol au demarat sub auspiciile conditionarilor proaspatului la acea data compromis de la Berlin din 1999 privind reforma PAC. Desi reforma PAC fusese adoptata, UE nu se afla în pozitia de a oferi potentialilor noi membri acces la beneficiile PAC imediat dupa aderare.
Ca o consecinta a acestui fapt, UE s-a vazut confruntata cu urmatoarea alegere strategica: tarile Uniunii ar trebui, fie sa ajunga înapoi la masa negocierilor pentru a schimba PAC înainte de largire sau ar trebui sa ofere CEEC o faza de tranzitie în acest domeniu.
Amândoua oportunitatile strategice contineau riscul de a complica negocierile de largire.
Daca UE s-ar îmbarca într-un proces de reforma înainte de adeziune, s-ar afla în fapt într-o negociere tripla, si anume: 1) în interiorul Uniunii, 2) cu partenerii WTO si 3) cu tarile candidate. În practica, o asemenea negociere ar fi prea complicata si ar atrage o situatie în care CEEC devin captive unei decizii neprevazute a WTO. Pe de alta parte, o cvasi-reforma a PAC ar fi atras dupa sine o mare presiune în negocierile WTO, dar si în acomodarea noilor tari membre.
În cazul celalalt, în care UE ar fi oferit tarilor candidate o faza de tranzitie în ceea ce priveste agricultura – o arie de importanta capitala pentru anumite state candidate precum Polonia – ea s-ar fi confruntat cu cereri clare de compensatii, de exemplu sub forma unor perioade de tranzitie în alte domenii. Mai mult, o faza de tranzitie în agricultura ar pune în pericol piata interna, întrucât controlul de frontiera pentru toate produsele (inclusiv industriale) ar trebui mentinut, iar astfel ambele parti ar pierde prin necolectarea unor beneficii scontate majore, si anume cele ce decurg din largirea pietei comune.
Pe de alta parte, trebuie luat în consideratie impactul unei politici agricole nereformate asupra Poloniei. Doua dintre cele mai evidente consecinte ar fi: o crestere a pretului produselor alimentare care ar creste procentajul de venit cheltuit pe hrana de catre populatie (care este deja mult mai mare decât cel din UE); ar constitui de asemenea o sursa de inflatie. Totusi, transferurile catre agricultori si impetuosul modernizarii acestora ar mai remedia din aceste efecte adverse.
Astfel, decizia finala luata de Bruxelles de a întârzia ajutorul acordat fermierilor pentru noile tari membre cu un deceniu, în conditiile în care 20% din populatia acestei tari traieste din agricultura, a stârnit o adevarata reactie anti-europeana în sânul agricultorilor polonezi, care de altfel au reprezentat cei mai ferventi opozanti ai integrarii tarii în UE.
Multi considera ca în aceste conditii va fi imposibil pentru fermierii polonezi sa competitioneze cu produsele intens subventionate ale concurentilor lor occidentali. Negociatorul sef al Poloniei, Jan Truszcynski a afirmat într-un interviu acordat BBC în martie 2002 ca “exista o diferenta între ceea ce noi vedem ca o întelegere utila, echitabila asupra agriculturii si ceea ce s-a propus ca start al negocierilor de catre Comisia Europeana”.
A existat chiar temerea din partea poloneza ca Polonia se va gasi dupa aderare în pozitie de contribuitor net al Uniunii – platind mai mult decât obtine de la UE.
Al doilea punct dificil pe lista negocierilor din punctul UE de vedere l-a constituit libera circulatie a lucratorilor. Datorita faptului ca perceptia în UE a fost ca o liberalizare totala a acestui punct ar duce la un flux migrator al mâinii de lucru ieftine din est catre vest, negociatorii CE au respins din start orice liberalizare a acestui aspect. Aceste temeri sunt mult mai accentuate în tarile limitrofe ale Uniunii, ca Germania si Austria care si-au exprimat deschis dubiile în aceasta privinta. Referinte au fost facute la necesitatea adoptarii unor perioade de tranzitie în acest domeniu, care a fost în final stabilita la 7 ani, spre dezamagirea atât a polonezilor, cât si a celorlalti participanti ai primului val.
Facând însa o comparatie cu cazurile Spaniei si Portugaliei, în care temeri similare au fost formulate, diversii analisti politici subliniaza faptul ca prevazutul aflux de munca ieftina nu a avut loc în fapt. În al doilea rând, analizele politice au revelat faptul ca la momentul aderarii propriu-zise, cele mai multe dintre elementele care încurajeaza migratia vor disparea, întrucât consecintele liberalizarii pietei muncii vor duce mai degraba la un “brain drain” al celor mai instruiti profesionisti decât la o miscare pe scara larga a muncitorilor slab calificati sau necalificati.
Dificultatile de negociere din perspectiva Poloniei
Din perspectiva Poloniei au existat trei tipuri principale de politici ‘problematice’ care au dat nastere la cereri de perioade de tranzitie sau dificultati de negociere: 1) arii în care Polonia duce o politica liberala, cu un minim al interventiei statului si care sunt în acelasi timp puternic regularizate în UE; 2) arii în care conformarea stricta cu acquis-ul impune costuri reale semnificative pentru economia Poloniei; 3) arii în care adoptarea deplina a acquis-ului este dificila din motive politice.
1) Aderarea la UE presupune alegerea unui regim regulator. Negocierile de adeziune la UE au reprezentat pentru Polonia procesul de adaptare a structurii regulatorii poloneze la cea existenta în UE. În anumite domenii, puternic regularizate în UE, Polonia urmeaza o politica de piata libera, putin regularizata. Un asemenea exemplu îl constituie politica de pescuit, care este reglementata de o maniera excesiva în UE, în timp ce în Polonia ea se supune regulilor pietei libere.
În alte arii, ca cea a politicii structurale, implicarea statului si a UE este bine definita si se manifesta la un nivel înalt, în timp ce Polonia nu detinea la momentul începerii negocierilor o politica structurala bine închegata. Astfel, în decursul negocierilor a aparut problema formularii din partea administratiei a unor prioritati pentru a defini conditiile unui regim compatibil cu UE care sa opereze în Polonia. Administratia poloneza a fost confruntata cu necesitatea formularii unei politici interne mai întâi, pentru a defini gradul si mijloacele de implicare ale statului într-o activitate data, pentru ca mai departe sa poata construi design-ul pentru modul de adoptare a structurii UE.
2) Acquis-ul din domeniul mediului, împreuna cu anumite parti din politica sociala au reprezentat probleme majore pentru Polonia, date fiind costurile imense de aliniere. Aceste costuri vor afecta direct bugetul de stat (prin necesitatea finantarii infrastructurii necesare) si întreprinderile (prin investitiile aditionale pentru a face procesul de productie conform cu standardele UE). Principalul mijloc de adaptare în acest punct îl constituie numarul de perioade de tranzitie cerut.
3) O a treia grupa de arii problematice este de natura politica si este reprezentata de doua elemente: acordul Schengen si vânzarile de terenuri catre straini. Fara a face Schengen parte integranta din acquis-ul comunitar, tarile prezentei Uniuni riscau de a fi subiectul unei imigratii masive via CEEC dupa accederea acestora. Odata cu Tratatul de la Amsterdam, acordul Schengen a devenit însa parte a acquis-ului comunitar.
Problema majora pe care o pune însa acest acord Poloniei este necesitatea de a introduce controlul de frontiera catre vecinii sai directi, inclusiv trebuind sa introduca un regim de viza acestora. Date fiind relatiile traditionale de deschidere a frontierei catre Ucraina si Bielorusia, nu este de mirare ca pozitia de negociere a Poloniei în aceasta privinta a demarat cu declaratia ca relatiile cu vecinii trebuie luate în considerare în conturarea politicii în aceasta privinta. În final, conform ultimului raport al Comisiei privind progresul Poloniei catre aderare afirma ca o aliniere conforma cu standardele Schengen va fi pe deplin realizata în decursul lui 2003.
O chestiune finala în analiza punctelor majore de dificultate în negocierile Poloniei de aderare o constituie problema vânzarilor de terenuri catre straini. O liberalizare deplina este puternic contracarata de populatia poloneza din motive politice si istorice si de aceea nu a putut fi sustinuta de negociatori.
În final, Polonia a încheiat în martie 2002 o întelegere la Bruxelles privind împiedicarea strainilor de a cumpara pamânt în tara pe o perioada de 12 ani dupa aderarea Poloniei la Uniune. Varsovia a exercitat un lobby masiv pentru dreptul de a restrânge vânzarile de terenuri, temându-se de o invazie din partea cetatenilor tarilor mai bogate din vest, în special din Germania, dornici de a profita de pretul comparativ scazut al pamântului în Polonia (care este pâna la de 30 de ori mai ieftin aici decât în tarile UE). În baza acestei întelegeri, nici un cetatean strain traind în afara Poloniei nu va putea cumpara teren aici fara o aprobare guvernamentala explicita, pe o perioada de 12 ani dupa aderarea tarii, estimata în 2004. Cetatenilor straini care deja detin teren în leasing li se va acorda optiunea de a cumpara în aceasta perioada.
Încheierea negocierilor cu UE
Si în ultimul minut al negocierilor, la Copenhaga, Polonia a mizat pe cartea necesitatii istorice de a se alatura primului val al largirii UE si a cerut un surplus de 2 miliarde euro, argumentând ca fara un surplus de subventii agricultorii sai vor fi aruncati spre faliment în cadrul pietei unice.
Cei 1 miliard euro care i s-au oferit în final reprezinta un gest simbolic pentru a raspunde cererilor tarii, dar observatorii politici au afirmat ca ei nu reprezinta în fapt bani noi.
În schimb, fondurile promise Poloniei pentru proiecte de infrastructura vor fi platite mult mai repede decât se planificase initial, pentru a echilibra bugetul de stat dupa ce tara va începe sa-si plateasca obligatiile de membru. Aceste fonduri ar trebui sa ajute bugetul sau deja mult încarcat si în particular industria agricola, fara a creste suma totala pe care Polonia o va obtine în cele din urma.
Concluzii
Am putea spune la încheierea negocierilor ca Polonia a condus un joc bine articulat si a obtinut din negocieri maximul pe care îl putea obtine. Nu trebuie însa uitat ca Polonia a detinut pe timpul acestor negocieri un atu de care nici o alta tara, mai ales dintre cele care vor urma în al doilea val, nu beneficiaza – anume, motivatia politica. Polonia reprezinta cel mai mare si mai important candidat si opinia deja larg exprimata si cunoscuta în vest si în special venind din Germania afirma ca “nici unui alt stat candidat nu i se va permite intrarea în UE înaintea Poloniei”.
Publicat în : Politica externa de la numărul 2
