Anii ’89 şi ’90 ai secolului trecut au reprezentat – într-un fel – cei mai frumoşi ani ai secolului XX, cu excepţia, probabil, a zilelor când s-au sfârşit războaiele mondiale ce au bântuit secolul trecut. Exuberanţa şi dinamismul acelor zile trăite nu numai de est-europeni ci, alături de ei, de lumea întreagă au făcut ca democraţia să devină cuvântul cel mai uzitat şi mai mitologizat din lume. Democraţia s-a transformat atunci într-un fetiş de care nimeni şi nimic nu se puteau atinge, mai ales în perspectivă teoretică.
Democraţia a fost prinsă ca un fluture în insectar şi nimeni nu a mai îndrăznit să se preocupe de ce înseamnă ea cu adevărat, preluându-se doar elementele formale ale acesteia, conceptualizarea fiind oarecum aprioric asumată.
Samuel P. Huntington a teoretizat nu democraţia, ci democratizarea – adică procesul prin care se ajunge la un plus de democraţie –, considerând că istoria secolului XX a cunoscut până în acest moment doar trei mari valuri de democratizare, şi, mai mult, acestea nu sunt stabile, căci unele dintre statele care îşi asumă democraţia nu rezistă în menţinerea unui atare regim. El probabil a fost primul care a încercat să demonstreze că mişcările ce-şi propun democratizarea au la bază considerente diferite prin care explică procesul: unele îl asumă cultural, altele economic, şi foarte rare sunt procesele care asumă democraţia din punct de vedere politic. Probabil, Huntington rămâne tributar ideilor sale de la sfârşitul anilor ’60, din Ordinea politică a societăţilor în schimbare, prin care explica procesul modernizării ca unul ce se petrece invariabil doar de sus în jos, reforma politică şi economică propusă de elite fiind cea care produce schimbarea, în timp ce modernizarea prin intermediul maselor nu produce decât modificări minore ale sistemului politic şi de cele mai multe ori blocaje instituţionale. Adică blocajele apar atunci când elita nu mai rezistă în faţa populismului propus de elitele competitoare, care, preluând mecanismele democraţiei, o lipsesc de orice conţinut real. Explicaţia propusă de Huntington nu este întotdeauna coerentă, dar are meritul cert de a pune în discuţie distincţia fină dintre democraţie şi democratizare. Pentru Huntington, democraţia pură rămâne un ideal sau, mai exact, o ideologie în sine, care acţionează ca un magnet intelectual doar atunci când celelalte formule politice dau greş – şi din punctul său de vedere, acestea vor da greş întotdeauna. În schimb, democratizarea este un proces instituţional de pregătire a impunerii democraţiei ca formă de manifestare a diversităţii şi a modernizării politice.
Or, dacă al treilea val al democratizării a fost unul care şi-a propus doar construcţia instituţiilor politice ale democraţiei, din punctul nostru de vedere se poate spune că acest val tinde să se apropie de sfârşit, fie pentru a pregăti un al patrulea val, fie pentru a pregăti refluxul. ªi aceasta pentru că, deşi după 1980 tot mai multe state au pornit pe drumul democratizării construind noi instituţii politice şi ale societăţii civile, efervescenţa democratică a început să capete tot mai multe accente de populism. Dar trebuie arătat că de fapt avem mai multe tipuri de populism, oarecum în concurenţă, care fac termenul să pară ambiguu, dândimpresia că marile doctrine politice se pot transforma oricând în formule populiste.
În ceea ce priveşte populismul există o multitudine de definiţii, care aşa cum spune Rene Cuperus se pot reduce toate la ideea că „populismul este o formulă ideologică prezentând poporul ca pe o entitate omogenă care se confruntă cu o «elită tehnocrată» coruptă care a trădat interesul majorităţii”. O perspectivă asemănătoare o regăsim anterior şi la Giovanni Satori care atrăgea atenţia asupra faptului că „democraţia trebuie să se ferească, înainte de toate, de capcanele unui perfecţionism dorit de popor şi de demagogi. Căci pericolul la adresa democraţiei nu este reprezentat de puterea menţinută constant de elite. El emană din masele incapabile să se educe, tentate adeseori să înlocuiască o elită democratică cu o oligarhie autoritară”. Observăm deci că problema pare a se reduce la confruntarea periodică dintre ceea ce îndeobşte se numeşte elita politică – deşi în termenii lui Roberto Michels, şi aceasta este o oligarhie – şi grupuri reactive faţă de centrele tradiţionale de putere.
Dacă însă privim atent situaţia actuală, putem lesne remarca faptul că definiţiile şi avertismentele anterioare sunt deja depăşite. Din Europa Occidentală până în Venezuela şi aiurea în America Latină, populismul a ajuns deja la putere, dar în forme de manifestare exterioară complet diferite şi chiar antinomice.Dar, în orice parte s-ar manifesta, grupurile acuzate de populism tind tot mai mult să pună mâna pe putere, modificând substanţial relaţiile interne şi internaţionale şi generând o confuzie tot mai mare în ceea ce priveşte relaţiile politice normale.
În Venezuela, preşedintele Hugo Chavez îşi maschează prost populismul printr-o pseudodoctrină: bolivarismul, o formă de independentism de stânga, care amestecă modelul revoluţionar a la Fidel Castro şi Che Guevara cu monopolul asupra extracţiei de petrol, asumându-şi imaginea de apărător al cetăţenilor săraci împotriva oligarhilor funciari şi celor ce deţin companiile petroliere. Pentru a-şi legitima puterea, Chavez a făcut apel la asistenţă ideologică din Cuba comunistă, intrând astfel în mod făţiş în contradicţie cu autorităţile americane, şi în special cu George W. Bush, pe care îl numeşte El Diablo. Alianţele politice pe care le-a asumat în numele poporului venezuelean îi includ, alături de Castro, pe preşedintele Iranului şi pe alţi lideri din lumea a treia (ţările nealiniate), care numai democraţi nu pot fi numiţi. Revoluţia sa bolivaristă s-a redus până la urmă la folosirea profitului enorm obţinut de pe urma petrolului pentru a „mitui” populaţia săracă din suburbiile marilor oraşe sau din satele selvei. În schimbul acestei mite – benzina şi alte bunuri de larg consum sunt aproape gratis pentru cei consideraţi săraci – Chavez le cere să boicoteze celelalte clase sociale, în special clasa mijlocie, considerată de liderul venezuelean principalul său duşman.
În emisiuni televizate ce durează ore bune, Chavez stă de vorbă cu poporul îndemnându-l făţiş să se opună legalităţii şi ideilor de proprietate. Iar, când diverse grupuri sociale se revoltă – aşa cum a fost cazul muncitorilor din industria petrolieră –, „blândul” preşedinte reacţionează prin forţă, şantaj şi naţionalizare. Astfel, într-un amestec de peronism şi democraţie de faţadă, Chavez vrea să se impună lumii întregi ca un salvator al socialismului şi al dreptăţii sociale. Deşi îşi asumă formula socialistă şi se declară cel mai bun prieten al lui Fidel Castro, Chavez se consideră şi un creştin fervent, îmbinând într-o manieră foarte latino-americană revoluţia socialistă cu Hristos.
Însă, dacă am rămâne doar la acest exemplu, ar fi foarte greu să decelăm ce este populismul, căci forma sa de manifestare europeană nu păstrează nimic din acest spectacol sinistru performat de un preşedinte din lumea a treia în dauna democraţiei şi a propriului popor. Căci ar fi aproape imposibil să aplicăm aceeaşi definiţie de populism mişcărilor de dreapta din Europa Occidentală, care, iată, sunt numite şi ele ca reprezentante ale aceluiaşi curent.
Ceea ce apropie chavismul de populismul european – şi în aceeaşi măsură îl distinge de acesta – este tocmai boicotul adresat elitelor prestabilite. Dacă în Venezuela Chavez este detestat de middle class şi adorat de masele sărace, în Europa Occidentală mişcările populiste se adresează tocmai clasei de mijloc împotriva celor foarte săraci, care aici sunt în marea lor majoritate emigranţii. Dacă Chavez este mândru că reprezintă din punct de vedere genealogic chintesenţa Americii Latine, mişcările europene fac permanent apel la originea albă a continentului european. Însă ambele formule reacţionează la elitele politice şi/sau economice din statele lor. De altfel, politologul belgian Cas Mudde considera că în asemenea societăţi divizate societatea se divide între „poporul pur” şi „elita coruptă”, populiştii asumând ideea că nu întreg poporul este uniform lipsit de păcate, ci numai anumite segmente sociale – cele alese politic: clasa de mijloc, orăşenii sau ţăranii, în funcţie de formula ideologică asumată.
Şi mai este un lucru care apropie populismul de pe cele două continente, şi anume faptul că, spre deosebire de populismele perioadei interbelice, nu renunţă la jocul democratic, folosindu-l însă în scop propriu.
În special în Europa probabil o reacţie dură la adresa democraţiei nici nu ar fi posibilă, căci principiile acesteia s-au înrădăcinat prea adânc în spiritul european pentru ca cineva să se gândească să renunţe la ele. Dar, dacă nu renunţă la ideea de democraţie, nu înseamnă însă că ceea ce numim populism european nu are obiecţii serioase la democraţia contemporană. În bună măsură tocmai radicalismul cu care îşi susţine ideile reformării democraţiei în spiritul naţionalismului şi al antipartitismului face ca mişcările de acest gen – tot mai numeroase şi mai vehemente din Europa – să fie declarate populiste.
(Continuare în numărul următor)
