Ultimele scandaluri din lumea presei (România Liberă, Evenimentul Zilei, Adevărul, publicitatea de stat) au făcut să prolifereze discursurile privind libertatea de exprimare. Mass-media, în primul rând, îşi spune cuvântul autorizat; Guvernul nu uită să vorbească, intelectualii îşi exprimă sfânta mânie filologică, ONG-urile participă social. Până şi “cetăţeanul simplu” îşi aduce contribuţia la rezolvarea acestei probleme de nerezolvat. Pe site-urile diferitelor ziare apar luări de poziţie ale cititorilor, cu nimic mai prejos decât argumentele aduse în Parlament.
Cu toate acestea, nu se întreprinde nimic. Libertatea de exprimare rămâne în continuare o problemă. Faptul că e o problemă înseamnă că există un motiv de discuţie, adică de a lua lucrurile de la capăt, de a pregăti un nou discurs etc. E normal să se întâmple aşa. Adevărul e simplu, dar discursul despre adevăr e complicat. Pentru că discursul, discursul public în special, este emanaţia unei puteri care încearcă să-şi consolideze statutul. Când cineva vorbeşte, vrem să aflăm nu atât ce spune, ci de ce spune ceea ce spune. Nu “adevărul” ne interesează, ci unde vrea să ajungă cel care rosteşte presupusul adevăr. În multiplicarea de discursuri, care se susţin reciproc sau se contrazic, se completează sau se anulează unul pe altul, adevărul se ascunde şi se arată, se întrevede prin acele “ochiuri” ale grilelor de lectură ideologice rămase libere de interpretare.
Libertatea presei şilibertatea cuvântului
Starea actuală a presei din România este exprimată cel mai bine de discuţia nesfârşită pe tema libertăţii de exprimare. Faptul că atât de multe autorităţi îşi spun cuvântul este o dovadă că subiectul interesează. Unii sunt interesaţi de o libertate de opinie mai mare într-o anumită direcţie, alţii în alta. Unora, care nu au nici o putere, deci nimic de pierdut, le vine bine să fie obiectivi şi tranşanţi, asta ca să se creadă importanţi; altora, având prea multă şi fiindu-le frică s-o piardă, le este ceva mai greu şi se exprimă evaziv. Unii susţin libertatea lor de şefi, alţii libertatea subordonatului. Sunt puncte de vedere diferite, la fel de adevărate şi de false. Jocul de discursuri formează o reţea de puteri, care ţine adevărul în frâu şi îl lasă liber, potrivit împrejurărilor. Dezbaterea despre libertatea presei poartă pecetea gradului actual al libertăţii de exprimare şi intereselor economice şi politice, uneori şi personale ale momentului. Participarea la dezbatere nu vine nici pe departe din dorinţa de a rezolva problema, ci din aceea de a impune propriul discurs, de a proteja propriile interese.
Cuvântul ce ascunde adevărul
Potrivit Codului Deontologic al Jurnalistului, adoptat de Clubul Român de Presă, misiunea jurnalistului este aceea de a căuta adevărul. În aprecierile sale, ziaristul se raportează la legi şi la morală, iar informaţiile pe care le oferă spre publicare trebuie să fie verificate din cel puţin două surse. Codul mai pretinde de la jurnalist să facă o distincţie clară între informaţie şi opinie. Sunt câteva reguli simple, dar care descriu foarte exact cum ar trebui să funcţioneze presa. O recitare a acestui set minimal de reguli ar trebui să reducă la tăcere toate celelalte încercări discursive. La ce bun să existe atâtea seminarii, întâlniri ale societăţii civile, la ce bun să se consume atâta spaţiu de editorial pentru o problemă care a fost rezolvată de mult timp? “Adevărul” şi “Libertatea” (numele unor ziare importante) sunt concepte greu de definit. Dar nu este cazul acum să reluăm întreaga istorie a filosofiei. Când spunem că un ziarist se află în căutarea adevărului ştim precis despre ce vorbim. Oricum, nu definirea adevărului e problema ziaristului, ci zicerea lui. Ştim şi până unde poate merge acest adevăr în presă, şi care sunt limitele profesiei în a exprima adevărul. În general, cu cât adevărul este spus mai des, cu atât discuţia despre adevăr se poartă mai rar.
Lectura unei publicaţii nu reuşeşte, de regulă, să te lămurească în legătură cu evenimentele. Oricât ai citi şi ai reciti un ziar, rămâi cu serioase semne de întrebare. Alta este situaţia dacă citeşti trei ziare şi cu totul alta dacă citeşti zece şi urmăreşti şi două-trei jurnale tv. Ai şansa să înţelegi câte ceva, să întrevezi adevărul chiar şi acolo unde el este bine ascuns. Vei vedea că ceea ce un ziar ţine sub tăcere, un alt ziar pune pe prima pagină. Realizezi că presa e liberă, adevărul ajunge până la urmă să fie spus. Dar publicaţiile, luate fiecare în parte, nu sunt libere, ziariştii cu atât mai puţin. Cu cât scade nivelul de generalitate, cu atât scade nivelul de libertate.
Patronul de presă
Modul în care se face bruiajul adevărului în presă este destul de complicat şi cei care se ocupă cu aşa ceva dau dovadă uneori de multă imaginaţie. Vectorul principal în obturarea adevărului este, fără îndoială, patronul. Propria voinţă, propriile interese, propriile umori şi temeri ţin adesea loc de politică editorială. O dată ce îşi impune punctul de vedere, suntem foarte departe de libertatea de exprimare. Toate acestea devin strategie pentru redactorul-şef şi se proiectează asupra realităţii. De multe ori, ca să afli ce gândeşte un om de afaceri, este suficient să citeşti publicaţia pe care o finanţează. Vei vedea, de regulă, că are o viaţă complexă şi că nici el nu ştie de multe ori cum să acţioneze, ceea ce este foarte bine pentru publicaţie, care poate acţiona cum doreşte. La rândul său, redactorul-şef are propriile probleme interioare, dar mai ales exterioare, pe care le vede ca fiind chestiuni obiective, de interes public major. Strategia redactorului-şef este vizibilă în mod direct asupra publicaţiei. În funcţie de aceasta, gatekeeperii (şefii de departament) selectează ştirile şi le pun în pagină (sau în ordinea de apariţie, la televiziune). Nici redactorul nu este uşă de biserică, de el depinzând legături importante cu persoane şi instituţii. Trebuie adăugat că ceea ce se publică este determinat de subiectele abordate de alte publicaţii, de concurenţă adică, de relaţia cu principalii cumpărători de spaţiu de publicitate şi, ultimul, dar nu cel din urmă, de public. Informaţia ajunge la el după ce a trecut prin mai multe filtre, poate primi informaţie neverificată, falsuri validate de politica editorială sau introduse pentru a face faţă presiunii concurenţei. Pentru a manipula opinia nu e suficient să scrii un editorial; trebuie să selectezi informaţia după politică, s-o pui în pagină după politică, să ceri ca ştirile să fie comentate. Se ajunge la punctul în care întreaga publicaţie de informare este, de fapt, un lung comentariu.
Discuţia despre libertatea presei s-a purtat până acum într-un cadru în care interesele patronilor de presă, legaţi sau nu de lumea politică, au fost protejate. Se discută intens pe această temă pentru a camufla întregul mecanism de manipulare a opiniei publice. Libertatea de exprimare este pusă în discuţie şi oamenii politici sunt adesea făcuţi răspunzători pentru relele presei. Situaţia nu este deloc exactă. Asumarea libertăţii de exprimare şi a căutării adevărului trebuie să vină din interiorul presei. Codul Deontologic aşteaptă să fie aplicat.(A. S.)
