Campania electorală pentru alegerile prezidențiale a prins, oarecum neașteptat, partidele așezate în două tabere distincte. Situația este astfel întrucât delimitarea și repoziționarea fiecărui actor s-au făcut în ultimul moment, printr-o serie de acțiuni politice rapide.
După căderea Guvernului Boc, în urma moțiunii depuse de liberali și maghiari, președintele PNL, Crin Antonescu, a înaintat public varianta primarului Sibiului, Klaus Johannis, pentru funcția de premier, iar aceasta a fost împărtășită imediat de președintele PSD, Mircea Geoană, de UDMR și, nu în cele din urmă, de reprezentanții parlamentari ai minorităților naționale.
O coaliție complexă, atât prin compoziția politică, cât și prin eventualul program pe care l-ar putea prezenta, o coaliție cu o vădită orientare liberală, în care componenta multi-etnică pare a fi mai mult decât suplimentul necesar constituirii unei majorități, a devenit dintr-o dată un adversar redutabil pentru Traian Băsescu și PD-L. În urmă cu nici două luni, în ciuda accentuării crizei economice și condițiilor politice nefavorabile, actualul președinte părea încă sigur pe situație. Adversarii săi, în special Mircea Geoană și Crin Antonescu, nu găseau nici tonul, nici mesajele potrivite pentru a deveni combatanți reali. Constituirea noii majorități, legitimată înainte de toate negativ prin incapacitatea lui Traian Băsescu de a menține o colaborare de durată cu o formațiune politică, alta decât PD-L, l-a aruncat în final în defensivă pe președintele în funcție.
În ultimii 4 ani, este pentru a doua oară când partidul lui Traian Băsescu a fost scos de la guvernare. Traian Băsescu are o misiune de două ori mai grea decât a adversarilor săi: el trebuie, el este
Când vrei totul…
Traian Băsescu a fost și este încă un președinte popular. Conștientizând asta, el și-a propus întotdeauna obiective maximale și a mizat pe popor, ca principal aliat în realizarea lor. Obiectivele fundamentale ale președintelui în funcție au fost: reforma constituțională, transformarea României într-o republică prezidențială și formarea unui mare partid prezidențial, care să guverneze singur. Scoaterea PSD de la guvernare a însemnat revenirea la politica tradițională a PD-L, cea care i-a adus cei mai mulți adepți. Ea a fost operată însă tardiv (ca să nu mai spunem că mulți simpatizanți sau foști simpatizanți ai lui Traian Băsescu și ai PD-L, inclusiv câțiva intelectuali recunoscuți, au intrat în rândul nehotărâților din cauza acestei alianțe) și cu asumarea unor riscuri politice și electorale majore atât pentru PD-L, cât și pentru Traian Băsescu.
De asemenea, din ambițiosul plan de reformare constituțională n-a mai rămas acum decât un set de articole vizându-i pe parlamentari (parlament unicameral și reducerea numărului aleșilor), articole ce vor face obiectul unui referendum național chiar în ziua primului tur al alegerilor. Noua majoritate PSD-PNL-UDMR-minorități reconstituie aparent formula “322”, cea care a decis, în 2007, suspendarea președintelui.
Între timp, însă, PD-L a fost scos de la guvernare de PNL, pentru comportament agresiv, necolegial evident, și apoi a decis împingerea PSD în afara guvernării, în plină criză economică, după ce semnase cu acest partid un parteneriat pentru România. Față de ieri, când partidele amintite păreau unite într-o coaliție monstruoasă împotriva lui Băsescu și, în consecință, împotriva poporului, astăzi această nouă strângere a rândurilor este tot mai legitimă, opunându-se unui președinte conflictual, incapabil să asigure liniștea politică pentru rezolvarea problemelor economice cu care se confruntă țara.
Ceea ce ieri părea un pact pentru perpetuarea “sistemului ticăloșit” astăzi pare o încercare de reinstituire a agreement-ului politic distrus de Băsescu. Lucrurile se prezintă cu atât mai clar cu cât, spre deosebire de actualul președinte, care, neavând o majoritate parlamentară, a încercat să impună un executiv politic (după căderea Guvernului Boc) în continuare dependent de Cotroceni, noua majoritate dorește ca viitorul premier Klaus Johannis să-și formeze singur echipa, iar ea să fie alcătuită din profesioniști neangajați politic.
Pentru Traian Băsescu, problema este și a rămas Parlamentul, iar relația adevărată, autentică este aceea, directă, cu poporul. Pentru majoritatea PSD-PNL-UDMR-minorități, momentan, problema o reprezintă guvernarea și reconstrucția credibilității partidelor politice (prin pasul înapoi pe care aceste partide sunt gata să-l facă), iar relația este aceea între partide și între Guvern și reprezentanții poporului, parlamentarii.
Nu în ultimul rând, pe linia liderului salvator, cerut cel mai adesea de popor, noua majoritate parlamentară propune ca alternativă un neamț (Klaus Johannis), prin aceasta oferind o dimensiune liberală (în sens larg) forte “coaliției majoritare”. Cât va dura “noua coaliţie majoritară” având în vedere că în România coaliţiile politice se pot crea şi desface ad-hoc (în funcţie de interesul de moment)? Probabil până la începerea atacurilor din campania electorală pentru prezidenţiale.
Cum se ajunge challenger?
Nu ar trebui să uităm că propunerea ca actualul primar al Sibiului să devină premier a venit din partea președintelui PNL și candidatul acestui partid la alegerile prezidențiale, Crin Antonescu. A fost, cum s-ar spune, o propunere liberală, iar, în măsura în care se va realiza, va fi o soluție liberală. Anterior, tot PNL a depus moțiunea de cenzură în urma căreia a fost demis Guvernul Boc. Intrat într-o opoziție mai mult decât dificilă cu PSD și PD-L, PNL a așteptat momentul prielnic și a știut să profite de pe urma unui PSD vulnerabilizat după ieșirea bruscă de la guvernare.
Astfel, deși are o cotă parlamentară mult superioară, PSD a pierdut inițiativa înaintea alegerilor, subordonându-se, cel puțin imagologic, liberalilor, care au fost mai activi și, probabil, mai legitimi. Mișcările din ultima perioadă au evidențiat capacitatea politică de mobilizare a PNL, deși, după ieșirea de la guvernare și alegerea ca președinte a lui Crin Antonescu, partidul părea să-și fi pierdut ritmul și consistența. Ieșirea forțată de la putere a PSD i-a relansat în mod cert pe liberali atât în bătălia legitimității pe care o poartă cu PD-L pe partea dreaptă a spectrului politic, cât și în perspectiva reîntoarcerii la putere după alegeri (cel puțin de la nivelul de secretari de stat în jos un viitor guvern Johannis ar fi unul politic).
Slab, neconvingător, inconsistent și lipsit de susținere electorală, Crin Antonescu a devenit aproape peste noapte jucătorul politic numărul unu, cu șanse de a deveni, în campania electorală, modelul de președinte alternativ la Traian Băsescu, adevăratul challenger. Anvergura sa a crescut, în parte datorită contextului, dar Antonescu are meritul de a fi propus o soluție aparent viabilă și normală, sub prezumpția altruismului politic. El a dovedit că deține arta consensului într-o lume puternic conflictualizată de Traian Băsescu și a pretins că de acest consens nu trebuie să beneficieze politicienii, ci poporul. În felul acesta el a propus o relație cu poporul mai subtilă decât cea realizată prin participarea la târguri și sărbători religioase și practicată de Traian Băsescu.
Antonescu va fi obligat însă să se ridice la înălțimea așteptărilor, într-o campanie lungă și dură. În plus, el poate fi amenințat serios de forța electorală semnificativă a PSD. Dincolo de trecut Teoretic, pentru Mircea Geoană primul tur n-ar trebui să fie un risc prea mare. Practic, șansele sale au crescut numai în măsura în care s-a dovedit a fi, alături de Crin Antonescu, un om politic altruist, capabil să treacă peste orgoliile personale sau de partid, pentru a se ajunge la o soluție politică normală. Mircea Geoană va trebui să lupte, în prima lună de campanie, spre a dovedi că merită să intre în al doilea tur în locul lui Crin Antonescu, fiind avantajat de experiența politică superioară și de o mașină de campanie mult mai puternică decât a liberalilor.
Este probabil că simpatia sa în partid a crescut în ultima perioadă, ceea ce nu înseamnă că Mircea Geoană a devenit subit o locomotivă pentru formațiunea sa. Partea cea mai dificilă este însă concurența în care fostul său contracandidat la președinția PSD, actualul primar general al Capitalei și candidat independent la președinție, Sorin Oprescu, a intrat pe cucerirea electoratului social-democrat. Oprescu este un lider puternic și popular, mai ales printre membrii și simpatizanții PSD. În 2004, eșecul în alegeri al PSD a început odată cu pierderea, de către Mircea Geoană și în fața lui Traian Băsescu, a primăriei Capitalei.
Câștigând, în 2008, ca proaspăt independent, scaunul de edil, Oprescu le-a transmis pesediștilor că revenirea trebuie să înceapă tot de la Capitală: deci de la el. La aceasta se adaugă, desigur, alte mize ale lui Oprescu, legate de PSD, dar și, personal, de Mircea Geoană. O dată cu stabilizarea blocurilor electorale, Oprescu va fi însă obligat să devină tot mai mult un candidat catch all, îndepărtându-se de PSD. El va avea aproape sigur probleme de vizibilitate mediatică, sperând într-o prestație cât mai slabă a lui Geoană și a lui Antonescu, și chiar la un conflict între cei doi. În interiorul social-democraților, Oprescu va fi perceput probabil din ce în ce mai mult ca un personaj resentimentar, care nu încearcă decât să încurce socotelile partidului. Ca dovadă că lucrurile pot evolua în această direcție este retragerea, nu chiar tacită, a sprijinului lui Ion Iliescu pentru Sorin Oprescu.
Și Mircea Geoană privește în spate la momentul din 2004, când a pierdut primăria Capitalei în fața lui Traian Băsescu. Numai că, pentru candidatul PSD, prezidențialele de acum reprezintă momentul revanșei, la un alt nivel, la nivelul și poate și la momentul potrivit pentru Mircea Geoană, în fața lui Traian Băsescu. Așa cum am spus, șansele sale par a fi crescut, dar momentul de ruptură, de impunere nu a sosit și nici nu se știe dacă va sosi. Miza naționalistă De când România este membru al Uniunii Europene, iar Laszlo Tokes și Corneliu Vadim Tudor au devenit parlamentari europeni, chestiunea etnică a căpătat în România noi valențe.
Ca urmare a influențelor occidentale tot mai accentuate, viziunea organizării societății într-o formă liberală, relaxată, a crescut mult în popularitate. Criza economică a scos însă la lumină din nou naționalismul subiacent acțiunii statelor europene, iar naționalismul, în primul rând ca soluție de autoprotecție, a redevenit actual. Românii par să realizeze din nou și din ce în ce mai concret în ce măsură naționalismul le poate fi util nu numai prin raportare la criză, ci și din nevoia de a crea o identitate acceptabil de puternică în cadrul Uniunii Europene. Astfel, mesajele lui Vadim Tudor, lansate după aterizarea de la Strasbourg sau Bruxelles, dar mai ales după repetatele probleme ale occidentalilor cu românii plecați la muncă în străinătate nu mai par atât de nerezonabile. Este de aceea probabil că Vadim va juca și de această dată un rol în alegerile prezidențiale, și asta chiar dacă va fi obligat să-l împartă cu fostul său coleg de partid, Gigi Becali. Este de așteptat de asemenea ca Traian Băsescu însuși să apese coarda naționalismului, încercând astfel să pună în defensivă alianța cosmopolită a adversarilor săi, alianță care, pe lângă Antonescu și Geoană, îl mai are drept candidat pe udemeristul Kelemen Hunor. Cine este mai patriot și pentru cine? Aceasta va fi o încercare și la prezidențialele din acest an.
