Procesul de integrare sud-american

Pe fondul unei mişcări “revoluţionare” foarte diferită celei din secolul al XIX-lea, dar având în prim-plan personaje oarecum asemănătoare (cel puţin din punct de vedere al carismei) şi idei similare, America de Sud pleacă pe drumul autonomiei pe harta geopolitică a lumii.

Recent, sub coordonarea Bra­ziliei, cei doisprezece preşe­dinţi ai statelor sud-ame­ri­cane au pus bazele unei colaborări insti­tuţionale pe o gamă largă de domenii. Această colaborare a căpătat ulterior de­nu­mirea de integrare, iar organizarea este comparată cu cea a Uniunii Euro­pene.

Drumul de la teorie la realitate
Pe perioada Războiului Rece, Ame­rica de Sud era considerată backyardul Statelor Unite şi orice personaj politic ce urmărea să obţină cea mai înaltă funcţie în stat într-o ţară sud-ame­ri­cană avea nevoie de binecuvântarea Washingto­nu­lui. Alternativele nu erau deloc atră­gă­toare (vezi operaţiunea Condor). Ca ur­ma­re a acestei politici, la finalul Răz­boiului Rece existau încă un număr mare de dictaturi în America de Sud. După prăbuşirea acestora, a urmat o perioadă caracterizată de probleme de natură economică şi tulburări civile.
Totuşi, pe măsură ce lumea se în­drep­ta din ce în ce mai hotărât spre mult­i­polarism, în America de Sud un val de victorii socialiste obţinte de “lideri bolivarieni” cum ar fi Nestor Kir­ch­ner în 2003 (Argentina), Luis “Lula” da Silva în 2003 (Brazilia) sau Evo Mora­les în 2006 (Bolivia) au pus bazele unei colaborări mai strânse ce avea ca ţel atingerea unor obiective globale şi regionale comune.
În centrul acestor eforturi s-a aflat  Brazilia, statul ce aspiră la statusul de putere regională şi chiar la poziţia de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Eforturile diplo­ma­ţi­lor brazilieni au avut ca rezultat semnarea, în cadrul celui de-al treilea Summit Prezidenţial Sud-American (desfăşurat la Cuzco – Peru în 2004), a “Declaraţiei de la Cuzco” ce conţinea decizia statelor din America de Sud de a crea o “comu­ni­tate de naţiuni” (doar atât deocamdată) caracterizată de “o integrare a popoa­re­lor”. Caracteristic pentru acest summit a fost faptul că atât locul de desfăşurare al summit-ului (capitala imperiului dispărut Inca), dar şi preambulul declaraţiei fac referire la trecutul glorios pe care îl îm­part naţiunile sud-americane. De ase­me­nea, declaraţia face referire la obiectivele comune (vag definite) prin­tre care cele mai importante sunt conver­gen­ţa organizaţiilor deja existente (MERCOSUR, Comunitatea Andină) şi a statelor nemembre, dar semnatare ale declaraţiei, integrarea infrastructurii, coo­ordonarea eforturilor diplomatice pentru a întări poziţia Ame­ricii de Sud ca actor distinct în relaţiile internţionale şi armonizarea politicilor agricole şi rurale.
Dacă la Cuzco era evocat trecutul, următoarea întâlnire (şi prima în cadrul stabilit la Cuzco) a fost organizată în 2005 la Brasil şi s-a concentrat pe vi­itor. Cu această ocazie au fost emise un nu­măr de declaraţii şi un plan de acţiu­ne. Au fost obţinute progrese şi pe plan ex­tern prin două declaraţii ce puneau bazele colaborării cu Uniunea Africană şi Ţările Arabe, iar în ceea ce priveşte obiectivele menţionate la Cuzco acestea au fost detaliate şi extinse. Printre obiectivele noi, nota­bile sunt eliminarea vizelor şi libera circulaţie, menţionarea apei potabile ca resursă strategică, crea­rea unei agende culturale sud-ame­ri­cane şi prioritizarea sectorului energetic în procesul de integrare al infrastructurii.
Cea de-a treia întâlnire, ce a avut loc la Cochabamba la finalul anului 2006, a avut rolul de a ordona şi structura progresul obţinut până la acel moment. Astfel, prima parte defineşte contextul mondial în care are loc integrarea pe care o defineşte ca un pas în crearea unei lumi “multi­polară, echilibrată” şi “cins­tită”. Sunt separate principiile şi obiec­tivele “integrării sud-americane”.  Principiile se remarcă prin accentual pus pe suve­ranitatea naţională şi  principiul “armo­niei cu natura”. La obiectivele deja existente se mai adaugă crearea unui cetăţenii sud-americane şi coperarea în domeniul apărării. Importantă este şi folosirea termenului “uniune”. Urmează întâlnirea din 2007 (insula Mar­garita) de sub preşedinţia Vene­zue­lei unde s-a hotărât redactarea unui proiect de tratat constitutiv, iar la 23 iulie 2008 în timpul preşedinţiei braziliene a fost semnat la Brasil Tratatul Constitutiv al Uniunii Naţiunilor Sud-Americane (UNASUR).

Structura

Conform tratatului constitutiv, UNASUR are personalitate juridică şi îşi va defăşura activitatea prin inter­me­diul consiliului şefilor de stat şi de gu­vern ce se întâlneşte anual (CCCEG), al consiliu­lui miniştrilor de externe (CMMRE) ce se întâlnesc bianual, al consiliului repre­zentanţilor (CDD) ce se întâlnesc o dată la două luni sau de câte ori este necesar şi al secre­ta­riatului permanent. Consiliul şe­filor de stat şi de guvern stabileşte liniile gene­rale ale politicilor uniunii şi priori­tăţile. Acestea pot fi stabilite în con­siliu şi la recomandarea CMMRE sau a oricărui consiliu de miniştri convocat (CCCEG poate convoca întâlniri la nivel minis­terial). Desigur există o preşedinţie rotativă care propune agenda pentru anul în curs, prezidează şedinţele CCEG şi reprezintă pe plan extern uniunea cu acordul celorlalte state membre şi organisme UNASUR.
CMMRE are atribuţii ce se referă la pre­gătirea întâlnirilor CCCEG şi imple­men­­tarea deciziilor acestora (prin ado­p­tarea de rezoluţii). La acestea se adau­gă aprobarea agendei anuale şi a bugetului şi capacitatea de a înfiinţa grupuri de lucru pe domeniile de interes.
CDD este format din câte un repre­zentant acreditat al fiecărui stat-mem­bru. Pregăteşte întrunirile CMMRE şi se ocupă de implementarea corectă a rezoluţilor date de acesta. Astfel CDD este responsabil de relaţiile uniunii cu organizaţiile regionale şi statele mem­bre. CDD mai propune bugetul anual şi poate înfiinţa grupuri de lucru.
Secretarianul este condus de un se­cre­tar general, ales de CCCEG, ve­ghea­ză la buna funcţionare a orga­nis­melor UNASUR prin mijloace specifice inclusiv elaborarea proiectului de bu­get (ce va fi înaintat către CDD) şi emi­terea unui ra­port anual referiror la acti­vităţile uniunii şi rapoarte tematice. Poa­te participa prin intermediul secre­ta­rului general la întâl­nirile celorlalte organe ale uniunii.
După cum se poate observa, nu­mă­rul organelor definite de tratatul fondator este mic, dar există deja întâlniri la nivel de miniştri ai energiei, apărării şi infrastructurii cu grupurile de lucru afe­ren­te. Acestea vor fi inte­gra­te în orga­ni­zaţie o dată cu ratifi­ca­rea tratatului cons­ti­tutiv şi, având în ve­dere obiec­tivele, vor fi urmate de mult mai multe. A fost creată până şi o “Ban­­că a Sudului” ce ar oferi o alter­na­tivă la mecanismele financiare interna­ţio­nale.
Deşi toate deciziile UNASUR se iau prin consens, orice stat-membru se poa­te abţine de la a participa la o politică adop­tată pe o perioadă de timp deter­minată sau nedeterminată. Tra­tatul fon­dator menţionează şi crearea unui par­lament al cărui rol urmează a fi stabilit la următoarea întâlnire a şefilor de stat şi guvern (ce va avea loc probabil spre finalul anului 2009).
Nu vă lăsaţi păcăliţi de denumirea UNASUR, tratatul constitutiv permite şi extinderea, care este, totuşi, limitată la America Latină şi Caraibe. Totodată statele se pot retrage din uniune.

O nouă UE?

Dacă vă puteţi imagina Uniunea Europeană fără Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie (CEJ), atun­ci da. Deşi CDD are atribuţii (şi compo­nen­ţă) similare cu ale Comisiei Euro­pe­ne, este totuşi subordonată CMMRE, or, o Comisie Europeană sub­or­­donată GAE­RC nu mai este Comisie, este un fel de COREPER cu atribuţii extinse. Mai mult CDD nu se bucură de nici un drept de iniţiativă. Despre un organ asemănător cu CEJ nici nu poate fi vorba şi nici nu şi-ar avea rostul din moment ce ţările nu sunt obligate să se supună deciziilor lua­te. Organizarea este mai degrabă ase­mă­nătoare cu NATO, fără o dimensiune de apărare comună, dar având compe­ten­ţe într-un număr de domenii ase­mă­nător cu UE. Numărul mic de instituţii per­manente mai permite şi evitatea biro­craţiei exce­sive şi a costurilor afe­rente. Cel mai probabil, dacă va fi nevoie, de do­me­ni­ile comunitare sud-americane se vor ocupa grupuri de lucru perma­nen­te.
Modelul este interesant ca alter­na­tivă la modelul european, încercând să atingă un înalt nivel de integrare fără a sacrifica din suveranitate. Liderii sud-americani, ce-i drept, au avut avantajul de a  învăţa de la modelul european (şi nu numai), sărind peste etape ale integrării şi evitând dimensiuni ce au creat probleme.

Perspective

Tratatul constituţional al UNASUR ar trebui să intre în vigoare după ce este ratificat de 9 dintre cele 12 state-membre, dar până acum, în ciuda spe­ranţelor de ratificare până în aprilie anul curent, nu a fost ratificat decât de trei state: Bolivia, Venezuela şi Ecuador (sta­tul depozitar, unde ar fi localizat secre­tariatul). Ratificarea ar putea du­ra cel puţin încă un an. Chiar şi aşa majoritatea instituţiilor există deja şi funcţio­nează în afara cadrului UNASUR. Practic numai CDD lipseşte. După cum am specificat anterior, au fost create deja întruniri ale mi­niş­­trilor (în afara unui cadru institu­ţio­nal) şi grupuri de lucu în anumite dome­nii (energie, infrastructură, securitate) şi, în ciuda fricţiunilor dintre unele state mem­bre (mai ales în nord între Ve­ne­zuela, Ecuador şi Columbia), au existat momente de unitate cum ar fi declaraţia de la La Moneda (locul adoptării putând fi interpretat ca o paralelă între ce s-a întâmplat în Chile, în 1973, şi Bolivia, sta­tul la care se referă)  sau declaraţia de la Santiago (ce critica o directivă UE referitoare la imigranţi).
Marile puteri nu au avut încă o reacţie clară la procesul de integrare. UE şi SUA au rămas neutre, iar interesele (limitate încă) ale Federaţiei Ruse şi ale Chinei nu sunt afectate de noua uniune. Totuşi este aproape imposibil să nu exis­te fricţiuni mai ales cu SUA. Un exem­plu – extinderea ce ar oferi o alter­nativă pentru Cuba al cărei viitor este încă incert.

Concluzii

Procesul de integrare a început şi evoluează rapid, dar numai la nivel conceptual. Anual apar noi domenii de cooperare, dar evoluţiile în cele deja existente sunt lente. Chiar dacă compro­misurile necesare pentru adoptatea tratatului constituţional al UNASUR sunt considerabile, şi rezultatele sunt pe măsură. La momentul ratificării ar deveni cel mai mare producător şi exportator de mâncare din lume şi ar deţine resurse energetice considerabile, două atuuri ce oferă UNASUR potenţialul de a deveni un actor strategic pe glob.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 67