După modul în care au decurs alegerile din toamna anului trecut şi ţinând cont de comentariile şi reacţiile negative apărute în presa românească şi în cea străină, dar şi în alte medii, cu privire la modul în care au fost legiferate şi organizate acele alegeri, ar fi fost de aşteptat ca, la scurt timp după instalarea noului Parlament şi a noului Guvern, clasa politică românească să se angajeze la un efort de reformare, cu multă responsabilitate, a legislaţiei electorale.
Necesitatea unei reforme realizate într-un interval scurt de timp nu este impusă numai de faptul că apropiata aderare a României la Uniunea Europeană ne obligă la a avea legi cu care să nu ne facem de râs, dar mai ales de faptul că România (ca orice ţară, de altfel) trebuie să fie pregătită oricând, din punct de vedere legislativ şi administrativ, de alegeri. Pentru a ne da seama de acest lucru, este suficient să ne gândim că, dacă mâine majoritatea parlamentară care susţine Guvernul s-ar destrăma sau dacă preşedintele Băsescu ar reuşi să-şi impună planurile legate de provocarea unor alegeri anticipate (de care aminteşte periodic), noile alegeri ar fi organizate în baza aceleiaşi legislaţii care a reglementat alegerile din luna noiembrie a anului trecut.
Ce-i drept, în această perioadă, la Parlament au fost depuse trei propuneri legislative care vizează acest domeniu, însă în cazul fiecăreia dintre ele se pot ridica semne de întrebare cu privire la obiectivul real pe care îl urmăresc iniţiatorii propunerii respective. Când afirmăm acest lucru, avem în vedere faptul că, în cazul a cel puţin două dintre aceste trei iniţiative, se are în vedere doar înlocuirea scrutinului de listă pentru alegerea Parlamentului cu sisteme bazate, într-o pondere mai mare sau mai mică, pe votul uninominal – idee care se bucură de multă popularitate în rândurile opiniei publice, fără a se încerca şi rezolvarea altor aspecte ce ţin de organizarea şi gestionarea procesului electoral.
Concluzii care ar trebui avute în vedere în urma alegerilor din 2004
Alegerile din 2004 au scos la iveală multitudinea de slăbiciuni ale sistemului electoral românesc. Votul multiplu (“turismul electoral”) – principala caracteristică a alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din toamnă – a fost prezent şi în alţi ani, însă niciodată posibilitatea ca acest fenomen să se producă, urmare a modului în care a fost formulată legea, nu a fost atât de ridicată, iar numărul celor care au profitat de această posibilitate, atât de mare. Faptul că la originea lui s-au aflat în primul rând cauze de ordin legislativ, i-a făcut pe mulţi să se întrebe ce anume i-a determinat pe membrii Parlamentului României să adopte legea electorală în forma în care aceasta a fost adoptată: ignoranţa şi superficialitatea sau intenţia de a-şi premedita frauda.
Reglementările care au permis votul multiplu au fost însoţite şi de alte carenţe, cum ar fi: discriminarea la care au fost supuse organizaţiile aparţinând minorităţile naţionale fără reprezentare parlamentară la momentul adoptării legii, în favoarea celor cu reprezentare parlamentară, subordonarea totală a Autorităţii Electorale Permanente de către partidul de guvernământ, modul de recrutare şi de desemnare a preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare şi a locţiitorilor acestora astfel încât cei mai mulţi dintre aceştia să fie loiali aceluiaşi partid aflat la putere (şi provenind chiar din rândul membrilor acestuia, în multe cazuri), vechea şi veşnica problemă a erorilor conţinute de listele de alegători, discriminarea partidelor neparlamentare în privinţa accesului acestora pe posturile de radio şi TV, suprareglementarea activităţii mass-media în perioada electorală etc.
La toate acestea se poate adăuga şi dezamăgirea unei mari părţi a opiniei publice româneşti în faţa faptului că, din nou, chestiunea modificării sistemului de vot a fost amânată pentru legislatura următoare, în ciuda faptului că liderii celor mai multe dintre partidele politice reprezentate în Parlament (mai precis, PSD, PNL, PD şi PUR) se întrecuseră în a se prezenta publicului ca fiind promotori şi susţinători convinşi ai votului uninominal. Merită amintit faptul că în toate sondajele de opinie realizate în intervalul 2001-2004 şi care au chestionat, printre altele, şi preferinţa românilor pentru un tip de sistem de vot sau altul, aproape 60% din cei intervievaţi s-au declarat în favoarea unui sistem bazat pe votul uninominal şi doar 15% pentru păstrarea scrutinului de listă. În mod evident, preferinţa marii majorităţi a populaţiei pentru votul uninominal nu avea cum să nu influenţeze declaraţiile publice ale oamenilor politici, indiferent dacă acestea reflectau sau nu viziunile celor care făceau respectivele declaraţii.
În fine, un alt lucru foarte important care trebuie menţionat este lipsa de de coerenţă şi de unitate a reglementărilor care fac referire la diferitele tipuri de alegeri, ceea ce s-ar putea traduce prin: soluţii diferite la aceleaşi aspecte de reglementat, duplicarea multora din textele de lege prin reglementarea aceluiaşi aspect în mai multe legi, trimiterile nenumărate de la o lege la alta. Coerenţa, claritatea şi cursivitatea legislaţiei electorale nu pot fi asigurate decât prin adoptarea unei legi unice care să asambleze, într-o manieră unitară, toate reglementările ce ţin de organizarea alegerilor în România. Această soluţie, de altfel, s-a aflat în vederile fostului Guvern, cel puţin la nivel declarativ, însă nu a făcut obiectul nici unei iniţiative concrete de a fi pusă în practică.
Caracteristicile generale ale celor trei propuneri legislative
Propunerile legislative aparţin, în ordinea cronologică a depunerii lor la Parlament, Partidului Umanist din România, Partidului Social-Democrat şi Partidului Naţional Liberal, aceasta din urmă fiind, de fapt, un text de Cod electoral elaborat de Asociaţia Pro Democraţia (APD) şi care a mai făcut obiectul unei iniţiative legislative (a unui senator PNL) în primăvara anului 2003 (propunere pe care o vom numi PNL-APD în cele ce urmează).
Analizând şi comparând cele trei propuneri legislative, prima şi poate cea mai importantă concluzie este că singura dintre ele prin care sunt abordate toate problemele sistemului electoral românesc şi prin care se încearcă rezolvarea acestor probleme este propunerea PNL-APD, celelalte două propuneri referindu-se strict la înlocuirea scrutinului de listă pentru alegerile parlamentare cu alte tipuri de scrutin. Cea de-a doua concluzie este că, în ceea ce priveşte modificarea sistemului de vot, nici una dintre propuneri nu se referă la schimbarea modului de alegere a consiliilor locale şi a consiliilor judeţene (chiar dacă, iniţial, în textul de Cod electoral elaborat de APD, se prevedea alegerea consilierilor locali printr-un sistem bazat pe votul uninominal – acelaşi ca sistemul propus pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor -, PNL nu a preluat, până în prezent cel puţin, şi această idee). Putem afirma, aşadar, că partidele politice din România nu manifestă nici un interes pentru schimbarea modului de alegere a celor care ar trebui să se afle, între toţi reprezentanţii pe care şi-i aleg cetăţenii, cel mai aproape de aceştia, dar care, în fapt, îşi desfăşoară activitatea în cel mai profund anonimat – consilierii locali.
Astfel stând lucrurile, în numărul următor vom analiza fiecare propunere legislativă în parte, din punctul de vedere a ceea ce le este comun: promovarea unui sistem de vot pentru alegerile parlamentare, altul decât cel folosit în prezent.
