Rezultatele alegerilor de la Congresul PSD sunt efectul direct al “(re)voluţiei portocalii” de la alegerile prezidenţiale. Eşecul electoral înregistrat de Adrian Năstase în faţa lui Traian Băsescu a făcut ca ceea ce părea imposibil să se producă: anume, scoaterea lui Ion Iliescu din istorie de către propriul partid.
Congresul PSD de pe 21 aprilie a fost un amestec ciudat între o plenară a PCR şi un concert cu Pavel Stratan. Aplaudacii grosieri, rânjind cu subînţeles, au stat aproape tot timpul pe holuri, la o ţigară şi cafea, aşteptând doar să pună votul, să-i dea lovitura lui Iliescu. Noua generaţie, în frunte cu Victor Ponta, făcea curte studioului TV improvizat de Robert Turcescu. Aplauzele, ca niciodată, au exprimat înţelesuri adânci. Pentru cineva care ar fi dorit să afle anticipat rezultatele votului, cea mai bună metodă ar fi fost reducţia congresului la aplauze. Acestea au fost reci la discursul lui Iliescu, calde la discursul lui Năstase şi fierbinţi la discursul lui Geoană. O singură necorelare: Ponta a câştigat la aplauze în faţa lui Mitrea, dar a pierdut la vot funcţia de secretar general.
Întoarcerea la sine
Ar fi incorect să se spună că la acest congres a avut loc reformarea PSD, deşi decizii cu caracter reformator au fost luate. Mai precis ar fi să se spună că, după o schizoidie de vreo doi ani, PSD a reuşit să se întoarcă la sine. Formula “a se întoarce la sine” arată şi ceea ce s-a întâmplat bun şi ceea ce a rămas nerezolvat. În mare, PSD a devenit în opoziţie ce ar fi putut deveni la putere, dacă Ion Iliescu nu ar fi intervenit în afacerile din partid. Dacă Ion Iliescu ar fi reprezentat “istoria PSD” încă de acum doi ani, aşa cum a dorit Adrian Năstase, dacă încă de acum doi ani garnitura de vicepreşedinţi ar fi fost schimbată, astăzi, probabil, Cozmin Guşă ar fi fost în continuare la PSD, iar Miron Mitrea nu ar mai fi ajuns secretar general. Actuala formulă de conducere – Mircea Geoană preşedinte, Adrian Năstase preşedinte executiv – corespunde întocmai viziunii politice de la mijlocul mandatului trecut a aşa-numitei “aripi reformatoare” din PSD de acum. Aflat pe val, partidul de guvernământ dorea alegeri anticipate. Năstase se vedea în continuare şeful Executivului şi şeful executiv al partidului, iar pentru preşedinţie cel mai potrivit candidat ar fi fost ministrul de Externe Mircea Geoană. A fost momentul în care Iliescu l-a făcut “arogant” pe Năstase (ulterior, avea să-l facă “prostănac” pe Geoană), declarând că va ieşi din politică numai “cu picioarele înainte”. Atunci guvernarea a dat semne că scârţâie, PSD a început să respire din ce în ce mai greu, tensiunea internă a crescut la cote înalte, iar fractura Iliescu-Năstase a devenit din ce în ce mai periculoasă. În prag de alegeri, PSD era deja un partid bolnav. În loc să candideze la preşedinţie, Geoană a candidat la primăria capitalei. În loc să-şi vadă în continuare de ceea ce ştia el mai bine – activitatea executivă – Năstase a candidat la preşedinţie. Au pierdut amândoi în faţa lui Traian Băsescu… Deja, după alegerile locale, fractura devenise vizibilă şi, după un moment de criză politică, în care Năstase a fost tentat să se retragă, formula nestatutară a Biroului coordonator a fost impusă pentru a salva imaginea partidului. Năstase şi-a dat seama că proiectul lui Iliescu, pe care merseseră el şi partidul, era perdant şi dorea să salveze măcar aparenţele. Când şi-a dat seama, înaintea alegerilor generale, că nu mai este nimic de făcut, l-a chemat el pe Iliescu la partid, l-a obligat el pe Iliescu să se implice în alegeri, să-şi asume, cu alte cuvinte, responsabilitatea pentru viitorul eşec.
Al doilea vinovat
Adrian Năstase poartă răspunderea pentru faptul că partidul a urmat calea lui Ion Iliescu după 2002. Este motivul pentru care, imediat după alegeri, când Iliescu a făcut un gest de sinucidere politică, graţiindu-l pe Cozma, Năstase nu a dat lovitura, nu l-a redus la tăcere, nu l-a umilit pe Iliescu. În disputa cu Iliescu privind viitorul PSD, e clar că Năstase a văzut mai bine, dar, cu toate acestea, Năstase a acceptat proiectul lui Iliescu şi era firesc să-şi asume o parte din răspundere. De aceea, Năstase nu a putut profita de valul negativ din partid, care viza înlăturarea lui Iliescu, dar nici nu s-a opus acestui val.
Amânarea reformării partidului
O adevărată reformă a PSD ar fi însemnat măturarea lui Iliescu cu tot cu Năstase şi alegerea unui singur preşedinte, altul decât perdantul de la locale Mircea Geoană. Candidatura lui Sorin Oprescu la funcţia de preşedinte executiv, împotriva lui Adrian Năstase, a semnificat intenţia reformatoare din cadrul partidului. Din păcate, Oprescu s-a dovedit a nu fi persoana cea mai potrivită să conducă (şi Oprescu a pierdut în faţa lui Băsescu). Faptul că nu a fost persoana cea mai potrivită arată că nu era momentul pentru reformă. De asemenea, victoria lui Miron Mitrea în faţa lui Victor Ponta este o dovadă că nu a avut loc o reformă reală a PSD. Simbolic, congresul a marcat schimbarea de paradigmă în partid. E ca şi cum comuniştii anilor 1950-1960 ar fi fost înlocuiţi de comuniştii îmburgheziţi ai anilor 1970-1980. Atât Geoană, cât şi Năstase sunt din Primăverii… Congresul nu a vizat pasul următor, adică alegerea în structurile de conducere a unor persoane neafectate de tarele comunismului. Eşecul lui Victor Ponta poate fi pus în parte pe seama sa, dar în parte este un efect al lipsei de voinţă reformatoare în partid.
Reformista Corina Creţu
Ion Iliescu a fost înlăturat prin vot de la conducerea PSD, în urma unor salutare aranjamente de culise. Partidul a realizat, în sfârşit, că Ion Iliescu reprezintă “istoria PSD”. Dar partidul nu a dorit să piardă legătura cu el. Deşi analiştii au găsit deja asemănări între căderea lui Ceauşescu şi cea a lui Iliescu, există şi o diferenţă, marcată în special de alegerea Corinei Creţu. Apropiată a fostului preşedinte, Corina Creţu semnifică, în calitatea sa nouă de vicepreşedinte, intenţia reformatoare a partidului. Acest gest va fi apreciat cum se cuvine de Iliescu şi probabil îl va împiedica să părăsească barca PSD.
Problema Băsescu
Actuala conducere a partidului a fost aleasă pentru un mandat de doi ani. Marea problemă a celor doi lideri (Adrian Năstase şi Mircea Geoană) este că amândoi au pierdut în faţa lui Traian Băsescu. Pesediştii au votat o conducere nevalidată de votul popular. La următoarele alegeri, unul dintre ei, probabil Geoană, va trebui să-l înfrunte din nou pe Băsescu în alegerile prezidenţiale. Iată de ce perspectiva alegerilor nu are de ce să-i bucure deocamdată pe cei de la PSD. Principalul partid de opoziţie depinde în continuare de erodarea la guvernare a Alianţei. Doar dacă pariul actualei puteri va fi pierdut, actuala conducere a PSD are o şansă să câştige. Doar un vot negativ va reuşi să prelungească o carieră politică şi aşa lungă, aceea a preşedintelui executiv Adrian Năstase, şi să arate că eşecul lui Geoană la Primăria Bucureştiului a fost un accident de parcurs.
