În a doua jumătatea a anilor ’90, axioma potrivit căreia politica externă a oricărui stat depinde într-o mare măsură de realităţile sale interne, şi-a pierdut din actualitate în ce priveşte Rusia preşedintelui Elţîn, această axiomă încetând să mai constituie un instrument pentru înţelegerea politicii externe a Kremlinului.
În timp ce pe plan intern, în perioada 1991-1999, Rusia a fost nevoită să facă faţă unui val de probleme economice, sociale şi politice, pe plan extern, politica promovată de Moscova faţă de anumite regiuni ale lumii s-a activizat, Rusia dorind să-şi restabilească statutul de superputere. Este adevărat că, în cadrul acestui proces, ea a întâmpinat o serie de probleme, unele din ele cu caracter vremelnic.
Există însă şi cauze obiective, care s-au aflat la baza acestui comportament: în pofida faptului că Rusia s-a confruntat cu serioase probleme pe plan intern, ca urmare a tranziţiei la economia de piaţă, pe plan militar ea a continuat să rămână un pion important al politicii mondiale, fie numai şi datorită arsenalului său militar.
Dimpotrivă, în timpul administraţiei Elţîn, nu de puţine ori, politica externă rusă a influenţat-o pe cea internă. În lupta sa cu opoziţia şi, mai ales, în momentele de criză economică, preşedintele Elţîn a beneficiat de sprijinul politic al Occidentului şi al instituţiilor financiare internaţionale, care, nu de puţine ori, l-au ajutat să înlăture obstacolele ivite.
Odată cu sosirea la putere a lui Vladimir Putin, potenţialul economic şi social al Rusiei (altfel spus, realităţile interne) a început să deţină o pondere mult mai mare în elaborarea politicii externe. Consecinţa corelaţiei dintre “intern şi extern” nu a întârziat să dea roade, politica externă rusă dobândind un caracter pragmatic. Prezenţa rusă într-o serie de puncte mult prea îndepărtate de graniţele Rusiei a fost lichidată (cazul Cubei). A devenit prioritară aşa-numita zonă a vecinătăţii apropiate (spaţiul fost sovietic), obiectivul fiind extinderea şi consolidarea influenţei ruse. În acelaşi timp, s-a extins cooperarea cu SUA şi statele UE, pe diferite direcţii.
În decursul ultimului an, au apărut noi schimbări în raport cu cele din anii anteriori. S-a creat chiar impresia că politica externă rusă a câştigat un grad de autonomie mai mare în raport cu realităţile interne sau că aceasta izvorăşte din reprezentarea inadecvată pe care “policy makers” ruşi o au asupra problemelor interne. Este posibil ca noile abordări în materie de politică externă ale Kremlinului, care s-au materializat printr-o conduită mai “dură” în relaţia cu partenerii occidentali, să fi apărut nu atât ca urmare a unei adecvate analize a politicii interne, cât datorită tendinţelor care s-au făcut simţite în politica globală şi care s-au dovedit a fi prielnice pentru Moscova.
În urma creşterii preţului petrolului pe piaţa mondială şi a dorinţei multora dintre statele puternic industrializate de a pune capăt dependenţei lor petroliere faţă de zona Golfului, Rusia (a cărei economie se bazează într-o mare măsură pe exportul de materii prime şi resurse energetice) s-a transformat, treptat, într-una din superputerile energetice ale lumii. Pe fondul luptei acerbe pentru controlul zonelor bogate în resurse energetice, acest statut se poate transforma într-un atú foarte important, care poate influenţa politica externă.
În acelaşi timp, posibilitatea ca partenerii occidentali ai Rusiei (UE şi SUA) să exercite presiuni asupra ei din diverse motive s-a redus considerabil. Statele Unite s-au “legat” în Irak şi sunt premize care să ne permită să afirmăm că, pe fondul anului electoral din SUA, actuala administraţie nici nu va dori şi nici nu va mai dispune de timpul necesar să determine Kremlinul să-şi corecteze politica externă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Uniunea Europeană, confruntată cu serioase probleme legate de procesul de extindere şi, parţial, de cel de adoptare a Constituţiei europene.
Recentul atentat de la Madrid, care a amplificat considerabil neliniştile liderilor vest-europeni, îi va determina pe aceştia să se concentreze mai mult asupra propriilor probleme interne. Din acest punct de vedere, Kremlinul nu are a se aştepta din partea partenerilor săi la acţiuni semnificative, care să-i îngrădească libertatea de acţiune.
Factorii sus-amintiţi au permis Rusiei să-şi consolideze poziţiile pe plan extern. Probabil că, nu întâmplător, în această perioadă, a apărut ideea “imperiului liberal”, lansată de Anatolii Ciubais (unul din liderii Uniunii Forţelor de Dreapta), şi care a devenit un instrument efectiv de explicare a metodelor de politică externă ale Kremlinului. Din dublul ei înţeles, reiese că activismul Kremlinului în materie de politică externă a avut loc pe fondul refacerii treptate a potenţialului economic care afacilitat expansiunea companiilor energetice ruseşti (petroliere, hidroenergetice, atomoelectrice). Cu alte cuvinte, Rusia îşi recuperează poziţiile pierdute pe arena internaţională, chiar dacă ea se limitează doar la fostul spaţiu sovietic. “Imperialismul liberal” actual al Rusiei însă, se caracterizează nu atât prin dorinţa ei de a îngloba în graniţele sale actuale alte state, cît de a-şi impune dominaţia politică, prin intermediul influenţei economice.
Pentru multă vreme, influenţa rusă în zona CSI s-a menţinut graţie strânselor relaţii care existau între establishment-ul politic rus şi elita post-sovietică din aceste ţări, care, până nu demult, a deţinut funcţii de conducere. Odată cu începutul procesului de schimbare a elitelor (în Azerbaidjan şi Gruzia procesul a avut deja loc, iar în Armenia, recentele manifestaţii ale opoziţiei arată că el e pe cale să se producă) şi a penetraţiei SUA – economic, politic şi militar – în zonă, situaţia s-a schimbat. Dependenţa energetică de Moscova nu mai este suficientă pentru menţinerea şi consolidarea influenţei în aceste ţări, care doresc mult mai mult decât accesul la resursele energetice ruseşti ieftine. Unii visează la UE, alţii la asocierea la programele de dezvoltare economică europene şi americane.
Limitarea resurselor interne se reflectă negativ şi asupra încercărilor Kremlinului de a-şi activa politica externă în zone noi şi, mai ales, de a o elibera de sub influenţa partenerilor occidentali. Din acest punct de vedere, ideea consolidării rolului Rusiei în Extremul Orient prin intermediul conductelor de petrol şi gaz şi prin conectarea statelor Asiei de Est, ale căror nevoi energetice sunt tot mai mari, la rezervorul energetic numit Siberia-, pare logică.
Astăzi, statele din zonă fac obiectul unei creşteri economice rapide, în urma căreia regiunea are toate şansele ca în următorii 10 ani să devină unul din centrele economiei mondiale. Reorientarea exportului de petrol al Rusiei spre Asia de Est ar avea drept consecinţă diminuarea dependenţei economice de livrările petroliere în ţările UE, care, în acest moment, sunt principalii importatori de petrol rus.
În actualul context, acest obiectiv este foarte important. Cooperarea cu UE în anumite direcţii întâmpină anumite dificultăţi. Oficialii de la Bruxelles nu doresc să facă concesii Moscovei în problema relaţiilor bilaterale şi economice dintre Moscova şi statele est-europene (în special cele baltice), care vor deveni membre ale organizaţiei. Rusia ar putea pierde anual, în cazul în care nu ar ajunge la un compromis cu partenerii europeni, sume cuprinse între 150-300 mln. dolari/anual. Mai mult, UE condiţionează admiterea Rusiei în WTO de o serie de condiţii considerate de partea rusă inacceptabile,iar accesul cetăţenilor ruşi în spaţiul Schengen se face, în continuare, cu dificultăţi.
De aceea, pentru putea deveni membru “cu drepturi depline” al zonei Asia-Pacific, Rusia trebuie să acorde mai multă atenţie zonelor sale din Extremul Orient şi Siberia pentru ca acestea să fie apte să interacţioneze economic cu celelalte state. Unele din aceste spaţii ale Rusiei pot face obiectul expansiunii economice din partea statelor cu ritmuri de dezvoltare crescute. Siberia- şi Extremul Orient rămân, însă, pentru Rusia, doar regiuni furnizoare de materii prime, în care standardul de viaţă continuă să rămână scăzut. Populaţia din zonă părăseşte teritoriul, preferând partea europeană a Rusiei. În această situaţie, fără programe de dezvoltare puternice, ele nu numai că nu vor putea fi transformate în “rampe de lansare” ale Rusiei spre zona Asia-Pacific, dar pot fi şi pierdute (afluxul de chinezi către Siberia a atins cote care provoacă nelinişti la Moscova).
Ca o concluzie, se poate spune că politica externă în cel de al doilea mandat al lui Putin va depinde, nu atât de capacitatea diplomaţiei ruse, cât, mai ales, de ritmul şi eficacitatea promovării reformelor sociale şi a programelor de dezvoltare economică, care pot conferi un dinamism crescut politicii externe.
