O analiză profesionistă a României de azi, dar şi a conjuncturilor internaţionale este făcută în exclusivitate de Wilfried H. Lang, observator economic pentru Europa de Sud-Est. Wilfried H. Lang a trăit o mare parte a vieţii în România, în perioada interbelică, dar şi în perioada comunistă. A fost deţinut în anii 1950 în lagărul de muncă de la mina de cărbuni Lonea din Valea Jiului. Tatăl său, care a lucrat la Astra Română, a fost ucis în aprilie 1952, după ce făcuse nişte planuri de detaliu pentru subsolurile Ministerului de Interne, clădirea fostului sediu al CC al PCR. În 1969, W.H. Lang pleacă din România la Viena, unde face studii economice pe care le continuă apoi în Germania, apoi la celebra Universitate Stanford, dar şi la Boston şi în Texas. Între 1974 şi 1998 a fost consilier şi observator economic la un consorţiu de companii petroliere. În prezent trăieşte în Germania.
De la criza americană la Bucureşti
D-le Lang, credeţi că actuala criză financiară internaţională, în special cea imobiliară din SUA, poate afecta în mod semnificativ economia românească ?
Investiţiile româneşti în certificate, respectiv fonduri de obligaţiuni americane fiind relativ reduse, economia românească per global nu va fi lovită de această criză care se amplifică pe zi ce trece. Sigur că unii “milionari” români, isteţi, dar realmente nepricepuţi, care s-au aventurat în achiziţionarea unor asemenea hârtii, se vor trezi acum mai mult sau mai puţin păgubiţi. Singura întrebare la care nu avem răspuns este dacă Banca Naţională a României s-a aventurat şi ea pe piaţa americană şi, dacă da, cu ce sume. De fapt BNR nu ar fi avut voie să facă aşa ceva, dar asta ar trebui să-l întrebaţi pe domnul Isărescu.
În fond care sunt cauzele care au dus la această criză?
În primul rând imensele cheltuieli ale SUA în războaiele din Irak şi Afganistan. Atât americanii, cât şi mulţi europeni nu vor să priceapă că în Afganistan există structuri tribale vechi, probabil chiar de milenii, care nu pot fi desfiinţate prin influenţe din exterior, mai cu seamă dacă acestea vin de la nişte ghiauri, necredincioşi. În urechile unui afgan de rând cuvinte ca “democraţie” sau “drepturile omului” sună ca nişte glume ieftine pe care nici gând nu are să le respecte. Iar împotriva unor partizani sau terorişti ascunşi în munţi nu se poate acţiona cu portavioane şi nici cu rachete teleghidate. Cu atât mai mult cu cât aceşti oameni sunt sprijiniţi de o bună parte a populaţiei. Dar să lăsăm asta.
Bine, dar ce legătură au toate acestea cu criza imobiliară din SUA?
În mod direct nici una, dar în mod indirect prin creşterea dobânzilor din cauza lipsei de lichiditate pe piaţa de capital, multe întreprinderi şi-au redus personalul, astfel crescând vertiginos şomajul.
Şi de unde a pornit criza?
Începând de câţiva ani, o serie de “reprezentanţi” a unor mari bănci americane, lucrând exclusiv pe bază de comision, au tras pe sfoară milioane de cetăţeni americani, oferindu-le credite ipotecare pentru construcţia de case, fără ca aceştia să aibă măcar o acoperire iniţială suficientă. Lipsiţi de orice fel de scrupule, pe aceşti comisionari ordinari nu-i interesa decât încasarea comisionului de la clientelă. O practică detestabilă, dar nefrânată de autorităţi din cauza unui vid legislativ în acest sens.
După ce sute de mii sau chiar milioane de beneficiari a unor asemenea credite “subprime” nu şi-au mai putut plăti ratele şi dobânzile datoriilor, tot sistemul s-a prăbuşit. Iar posesorii obligaţiunilor prin intermediul cărora se finanţaseră creditele sus-amintite s-au trezit peste noapte păgubiţi de-a binelea.
Testul Nokia
Să trecem la alt subiect. Ce şanse vor avea firmele străine care vin să investească în România, cum este de exemplu în prezent Nokia la Jucu, Cluj, şi ce şanse vor avea muncitorii români?
Cred că în principiu vor avea şanse foarte bune. Totul depinzând desigur de seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care se vor executa lucrările pregătitoare, amenajările pe plan infrastructural, instalaţiile corespunzătoare, precum şi organizarea de ansamblu a producţiei. Se pare că domnul Ioan Borel Pojar, primarul, şi domnul Marius Nicoară, şef de proiect în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj, şi-au dat toată silinţa ca treaba să iasă bine.
De fapt care a fost motivul principal pentru care acestă firmă finlandeză a venit în România din Germania?
Fără nici un dubiu motorul întregii afaceri a fost nivelul foarte scăzut al lefurilor. Un salariat în Germania câştigă de 7-8 ori mai mult ca omologul său din România. Dacă la Jucu se plătesc în medie 200 de euro pe lună, la sediul Nokia din Germania se plăteau în medie 1400-1500. Această situaţie fiind rezultatul repetatelor greve şi al permanentelor presiuni ale boşilor sindicali germani, care pierduseră cu totul din vedere că Europa s-a lărgit şi că alţi muncitori europeni sunt dispuşi să-şi ofere forţa de muncă mult mai convenabil. Aşadar, nu trebuiau făcute calcule prea mari pentru a decide transferul producţiei în România. Un alt motiv ar mai putea fi pieţele de desfacere din Estul Europei, mult mai receptive pentru telefoane mobile decât Vestul continentului, din ce în ce mai saturat cu acest produs.
Războiul cu mentalităţile
S-ar mai putea ivi impedimente la acest proiect şi, dacă da, care anume?
Cu siguranţă că vor interveni dificultăţi, în special în faza de pornire a uzinei. Trebue să ţinem cont că aici se confruntă nu numai două mentalităţi diferite, dar şi două concepţii neconcordante în ceea ce priveşte felul de a munci, conştiinciozitatea şi randamentul cerut de patroni.
Din păcate, chiar după 18 ani de la prăbuşirea regimului totalitar comunist, mulţi salariaţi din România se mai ghidează după vechea formulă: “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim.” Asta cu siguranţă nu vor accepta noii stăpâni şi în consecinţă se va produce o selecţie a celor harnici şi serioşi faţă de cei obişnuiţi cu lenea şi chiulul pe diferite planuri. De furturi nici nu mai vorbim, ele conducând la imediata concediere şi chiar la darea în judecată a celor prinşi, fără nici o discuţie. La fel nepotismul şi preferinţele pentru anumite orientări politice nu-şi vor mai avea locul. Cum toate acestea nu se vor rezolva în scurt timp, o serie de probleme vor mai apărea în această privinţă. Dar şi ele îşi vor găsi soluţia şi treaba se va normaliza.
Ce dificultăţi de ordin tehnic sau tehnologic s-ar putea naşte?
Tot aşa, la început cel puţin, se vor produce probabil o serie de întârzieri şi nepotriviri în privinţa infrastructurii şi superficialităţile de tot soiul, aproape tradiţionale în România.
Infrastructura, cheia problemei
Ce includeţi în noţiunea “infrastructură”?
În primul rând aprovizionarea cu energie electrică şi combustibil (gaz metan sau alt carburant potrivit scopului) fără întreruperi sau insuficienţe cantitative şi calitative deopotrivă. Având în plus redundanţa necesară. Apoi căile de comunicaţii rutiere, feroviare şi aeriene. Bineînţeles şi telecomunicaţii.
Totodată mijloacele de transport, atât cele pentru salariaţi, cât şi cele pentru mărfuri şi materiale. Surse de apă potabilă şi cea necesară procesului tehnologic în măsură satisfăcătoare. La fel reţeaua de canalizare corespunzătoare cu instalaţiile de purificare şi depoluare aferente pentru eliminarea reziduurilor toxice. Aceasta din urmă fiind o problemă deseori neglijată sau mult subestimată în România.
Aşadar, vedeţi lucrurile în general pozitiv şi credeţi că totul va funcţiona?
Da, desigur. După o perioadă de pornire cred că va funcţiona chiar foarte bine. Constituind în acelaşi timp şi un exemplu orientativ pentru alte întreprinderi similare.
Vorbind de infrastructură, cum se prezintă aceasta pe plan naţional?
În timpul aşa-zisei economii planificate, de fapt o brambureală provocată în mare parte de nişte neisprăviţi de la CSP (Comitetul de Stat al Planificării), infrastructura în România a fost tratată cu vitregie. Astfel ea a rămas mult în urma dezvoltării tehnice, ajungând în mai toate domeniile industriale într-o stare deplorabilă. Comuniştii, în special diletanţii din Comitetul Central al PCR, nu au realizat importanţa unei infrastructuri moderne, aplicând vechea formulă românească: “Merge şi aşa…”
Dar se pare că nu a „mers şi aşa”?
Din păcate nu a mers, mai ales canalizarea, nefiind vizibilă la suprafaţă, a ajuns în cele mai multe oraşe mari din ţară într-o stare de dărăpănare de-a dreptul catastrofală. Astfel multe reziduuri din gospodării şi industrie, în bună parte toxice, penetrând pereţii sparţi ai canalelor, poluează astăzi apa freatică, periclitând în felul acesta sănătatea a milioane de oameni şi în special cea a copiilor mici.
Duplicitatea globalizării
Să discutăm despre globalizare. Cum vedeţi evoluţia fenomenului şi pe cine credeţi că îl va avantaja?
Într-o emisiune a domnului Sorin Burtea la postul naţional de televiziune în luna noiembrie 2007 am mai încercat să răspund la această întrebare. Însăşi noţiunea este foarte complexă ca şi nucleul propriu-zis al problemei. Aspectele sunt multiple şi depind întotdeauna de punctul de vedere al celui în cauză. Ca exemplu viu putem lua chiar afacerea în prealabil discutată despre Nokia. Pe când muncitorii români se bucură că vor avea locuri de muncă stabile într-un mediu înconjurător modern, peste 2000 de muncitori germani vor rămâne şomeri, cu perspective sumbre pentru viitor. Aşadar, bucuria unuia este în acelaşi timp suferinţa altuia. Iată doar un aspect de duplicitate a fenomenului globalizării.
Dar există desigur şi alte laturi ale globalizării…
Da, mult mai grave pot fi intervenţiile la un nivel economic mai ridicat. De exemplu preluarea unor firme mai mici de către altele mai mari, chiar şi fără consimţământul celor mici, poate duce la influenţe nefaste asupra activităţii de producţie şi dezavantajări sau chiar nedreptăţi sociale grave. Avem exemple multiple de intervenţie a unor aşa-zise “lăcuste”, adică firme cu rezerve de capital puternice, care achiziţionează alte companii mai puţin lichide din punct de vedere financiar.
Bine, dar asta am avut-o şi înainte vreme.
Este adevărat, dar nu cu duritatea procedeelor practicate în ultimii ani. Una fiind fuziunea de comun acord a unor firme, însoţite de planuri sociale pentru salariaţi şi eventuale compensaţii corespunzătoare, iar cu totul altceva preluarea forţată a celor slabi de către cei puternici. Mai cu seamă dacă aceste acţiuni urmăresc uneori scopul clar de eliminare a unui competitor incomod în felul acesta. De unde li se trage şi porecla de “lăcuste”, care, după cum ştim, distrug totul în jurul lor doar pentru a se hrăni ele cât mai copios.
Aici nu ar putea interveni statul, respectiv legiuitorul pentru a opri asemenea practici rigide şi lipsite de orice scrupule?
Din păcate, până în prezent nu există nici o lege care să interzică aşa ceva. Singurele organe statale care ar putea împiedica asemena procedee sunt comisiile de supraveghere a păstrării competitivităţii, atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Dar, cum competitivitatea de obicei nu este lezată, comisia cu pricina nu poate interveni. Latura morală a afacerii nemaiavând importanţă într-o lume globalizată. Profitul şi aşa-zisul “shareholder value” (profitul bursier) fiind pe semne singurele criterii de orientare ale societăţii noastre contemporane.
Produsul Extern Brut al României este egal cu zero
Ce pondere credeţi că va avea proiectul Nokia în cadrul economiei naţionale?
În orice caz un efect moral foarte util şi un exemplu bun pentru alte proiecte similare. Foarte important în acest sens va fi desigur derularea procesului de integrare a producţiei în condiţiile existente la ora actuală la Jucu şi de asemenea spiritul salariaţilor, priceperea, hărnicia şi gradul de seriozitate cu care se va porni la drum.
Din punct de vedere economic naţional, afacerea, desigur, nu va avea prea mare pondere, golurile de producţie industrială majoră fiind foarte grave. Nu cred că este nevoie să repet aici ceea ce am spus de nenumărate ori în mai toate mediile româneşti, centrale şi regionale. Investiţiile industriale efectuate în România în ultimii 18 ani constituie doar între 12-15 la sută din totalul necesar pe plan naţional.
PEB (Produsul Extern Brut) al României este egal cu zero sau chiar negativ. Noţiunea însăşi este aproape necunoscută în ţară. Ca o comparaţie doar, PEB al României interbelice se situa la circa 70% din PNB (Produsul Naţional Brut), o noţiune aproape la fel de necunoscută.
Bine, şi ce s-ar putea face pentru remedierea acestor lipsuri?
O întrebare pe cât de justificată pe atât de dificil este răspunsul. În primul rând ar trebui terminate permanentele certuri şi ciorovăieli egoiste şi deseori chiar puerile din cadrul cercurilor de conducere ale ţării. Recultivarea spiritului obştesc pe plan naţional pentru a putea organiza în mod pragmatic potenţialul economic şi rezervele de capacitate productivă, neglijate la ora actuală în mod condamnabil.
România are nevoie de investiţii de 200 miliarde de euro
Credeţi că asta ar ajunge?
Desigur că nu. Pacostea cea mare fiind în continuare lipsa de capital masiv pentru investitii industriale de mare amploare. Un necesar estimat la circa 200 miliarde de euro.
Nu vi se pare cam mult?
Nu, deloc. Dacă luăm comparativ investiţiile efectuate în fosta RDG, Germania de Est, de peste 1000 miliarde de euro, cifra de 200 miliarde apare chiar modestă. Mai cu seamă că teritoriul României este mai extins, iar populaţia, cu circa 4 milioane de suflete mai mare decât cea din fosta RDG.
Aşadar, practic doar a cincea parte faţă de Germania de Est…
Aşa este. Pentru remedierea acestei situaţii foarte triste ar fi necesară o trezire la realitate a populaţiei şi preluarea de mai multă răspundere de către cei din conducerea ţării. Prin pricopseală personală, îngâmfare nejustificată şi diletantismul guvernanţilor situaţia nu se va îndrepta.
Ca un om cu multă experienţă, mi-aţi putea spune care este diferenţa între România interbelică şi cea de azi?
În România Mare se muncea mult şi se fura puţin. Astăzi este exact invers!
Interviu realizat de Andrei BĂDIN
