Analiza la rece a răpirii jurnaliştilor în Irak arată că, deşi a existat o anumită preocupare a societăţii (în special civile) faţă de acest eveniment, societatea românească nu a fost lăsată să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat. Astfel,prin manipulari şi dezinformări de românii au fost complet buimăciţi de jocurile serviciilor secrete “nefiind lăsaţi” să se solidarizeze pentru a sprijini moral ostaticii români din Irak.
Criza a debutat ca orice criză prin anunţul şocant că trei ziarişti români, împreună cu ghidul lor de origine arabă, Mohamed Munaf, au fost răpiţi la Bagdad de o grupare teroristă necunoscută. Anunţul a fost şocant din mai multe motive. O dată că este pentru prima dată când românii iau contact cu faţa dură a războiului din Irak şi-şi reamintesc că de fapt România este implicată cu trupe şi cu logistică pe acest teatru de politică externă extrem de delicat şi că ei nu ştiu prea multe despre ce se întâmplă acolo. Şi, în al doilea rând, cei patru au fost luaţi ostatici în aceeaşi zi când preşedintele României, Traian Băsescu, tocmai făcuse o vizită soldaţilor români din Bagdad, îmbrăcat în ţinută militară şi dăruind bricege. Şocul a fost extrem de mare pentru că românii au început probabil să înţeleagă că Irakul este genul de politică care nu se supune democraţiei şi că ei nu prea au acces, în afară de ce este prezentat în media, la acest nivel de politică şi, cum vom vedea mai departe, nici nu sunt lăsaţi să înţeleagă mare lucru din această poveste încurcată care este Irakul.
Ca din pământ, nici la câteva ore de la declanşarea crizei apare un alt personaj, Omar Hayssam – cunoscut publicului românesc din topul revistei Capital, ca posesorul unei averi estimate la peste 300 de milioane de dolari. Şi, consider eu, din acest moment apare nebunia manipulatorie şi dezinformarea crasă la care a fost supus publicul din ţară. Acest Hayssam, care foarte probabil se agita de pomană, pentru că trebuia să-l liniştească pe prietenul său Vasile Ion – fost prefect de Buzău, loc în care Hayssam are multe afaceri nu tocmai curate – a cărui fiică fusese răpită alături de ceilalţi trei. Brusc, dintr-un personaj destul de dubios, care de pe patul de spital, într-un trening destul de comun (ca să nu spun mizerabil) se agita complet absurd, Hayssam devine suspectul numărul 1.
Atât presa, cât şi diverşi analişti militari încep să “miroasă” că de fapt răpirea nu e răpire, că de fapt Hayssam este în spatele întregii poveşti şi vrea să spele nişte bani printr-o poveste politico-poliţistă. Nimeni nu şi-a maipus, nici măcar o clipă, problema că a spăla patru milioane de dolari printr-o manevră atât de încâlcită este cam absurd. Doar trăim în ţara lui Eugen Ionescu şi a lui Caragiale, unde absurdul e mai normal decât normalul. Astfel, printr-un proces cvasilogic, care suna cam aşa – ziariştii români însoţiţi de un personaj dubios (Mohamed Munaf) pleacă la Bagdad să ia un interviu noului prim-ministru irakian, dar de fapt sunt conduşi de Marie Jeanne Ion, fiica lui Vasile Ion, PSD-ist, deci corupt, deci dubios, ca să facă şi o coţcărie cu banii lui Hayssam. Care e de la sine înţeles că e dubios, că de unde să aibă atâţia bani, başca arab, securist şi probabil în foarte scurt timp singurul terorist de la revoluţie descoperit. Astfel, din victime, cei trei jurnalişti români devin dintr-o dată suspecţi şi răpirea nu prea mai e răpire, iar, probabil descoperiţi de vigilenta presă română, or să vină rapid acasă, cu coada între picioare. Despre Munaf se încetează orice discuţie, bineînţeles, că doar a fost demonstrat (cum? habar n-am) că e prea dubios şi deci îşi merită pe deplin soarta, plus că e şi între arabi de-ai lui, n-are decât să se descurce. End of story. Presa românească iar a demonstrat ce capabilă este.
În psihologia socială un asemenea proces se numeşte simplu reflex condiţionat. Presa românească este extrem de sensibilă la ideea de corupţie – mai ales cu iz politic PSD – şi sare imediat la un os de ros pe tema asta, chiar dacă e o pistă falsă. Nici o clipă nu s-a acordat prezumţia de nevinovăţie celor trei ziarişti, lui Mohamed Mounaf sau lui Omar Hayssam. Dacă se pune o asemenea etichetă – omul corupt din PSD – eşti a priori vinovat. O poză alături de Iliescu, Constantinescu, Năstase etc., membru în filiala lui Dan Ioan Popescu sunt suficiente în ochii presei ca să te linşeze politic.
De fapt, serviciile secrete româneşti au jucat extrem de bine această carte, intoxicând metodic presa cu astfel de informaţii ciudate şi distrăgându-i atenţia de la subiectul central – răpirea unor jurnalişti români, care a coborât tot mai în arriére-plan. Readucându-i pe vechiul lor făgaş naţional serviciile secrete i-au făcut pe jurnaliştii români să uite să se mai informeze în detaliu despre Irak, despre ce caută trupele româneşti acolo şi alături de ele diverse servicii de informaţii private sau de stat, ce caută români, ucraineni, moldoveni şi alţi pârliţi de estici cu contract la diverse firme de pază şi protecţie, folosiţi pe post de carne de tun de trupele americane, şi de ce se cramponează preşedintele României pe axa Bucureşti-Londra-Washington, în timp ce România ar dori să intre în UE (care nu e prea empatică cu ce se întâmplă în Irak de unde aproape toate statele membre – cu excepţia Marii Britanii – mai noi sau mai vechi ca Polonia, Italia Spania etc. şi-au retras trupele). Şi să-şi pună întrebări pe tema asta – nu cumva ideea de revoluţie portocalie nu e chiar o prostie prea des repetată şi domnul Băsescu a fost ajutat de respectiva axă să ajungă la putere şi să-şi facă un guvern aşa cum a vrut? Sau întrebări legate de ce se întâmplă în mod real în interiorul celulei de criză, din care lipseşte, surprinzător, ministrul de Externe, în timp ce negociatori români, adică servicii secrete vechi şi noi rearanjează sistemul de putere din ţară via foştii lor prieteni arabi. Pentru că prea se spune că relaţiile României cu ţările Orientului Mijlociu au fost excelente în perioada lui Ceauşescu, ţara noastră fiind unul din cei mai mari exportatori de arme în această zonă. Iar aceste exporturi erau controlate de serviciile secrete, care ar mai face-o şi astăzi, deşi nu e prea cuşer.
Presa a căzut extrem de uşor în capcana întinsă de serviciile secrete şi a transformat răpirea într-o afacere extrem de urât mirositoare, ridiculizând nişte oameni sechestraţi, generând o desolidarizare socială faţă de această problemă şi generând gustul amar pentru românii din România că iar se fac de cacao în faţa lumii întregi. Mile Cărpenişan titra, din Irak, la un moment dat în Jurnalul Naţional că americanii sunt dezgustaţi de această afacere şi că lui îi este ruşine că este român – teză prea des auzită în mediul intelectual şi nu numai din ţară. Ca cireaşă pe tort, purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei României îi cheamă pe jurnalişti să facă o declaraţie privind arestarea omului de faceri Omar Hayssam, ceea ce este complet neconstituţional şi ilegal, dar leagă numele lui Hayssam de răpirea celor trei şi deci de siguranţa naţională, ca să dea o notă de legitimitate. O asemenea declaraţie ar fi fost normal să fi făcut Ministerul de Justiţie sau PNA pentru că acuzaţiile aduse lui Hayssam sunt toate de factură economică şi nu sunt legate de atentate la siguranţa naţională.
Pe sistemul self-fullfiling prophecies (profeţii care se autoîmplinesc), după arestarea lui Hayssam presa se autoiluzionează că a rezolvat criza şi românii pot să stea iar liniştiţi la locurile lor. Adică ziariştii au fost eliberaţi (dacă au fost vreodată ostatici, că teza carpetelor care nu erau ca la străini, indica altceva, ignorând nevoit/voit prezenţa mitralierelor îndreptate spre cei răpiţi) şi vor veni acasă. Mile Cărpenişan dădea ca sigură aflarea jurnaliştilor români în mâinile autorităţilor americane, care-i anchetau şi apoi în ore sau zile vor fi acasă. Numai că ziariştii nu mai veneau…
Până la urmă, Traian Băsescu a fost nevoit să declare că răpirea chiar este răpire, că celula de criză lucrează, că de fapt se ştie ceva, dar nu există informaţii complete, că se caută sprijin la autorităţile irakiene şi la diverse grupuri. Pentru a demonstra asta, serviciile secrete au pus la dispoziţia presei câteva imagini cu ambasadorul român în Irak şi un consilier de la ambasadă care se întâlnea cu nişte arabi, ca şi cum în Irak să te întâlneşti cu arabi e o chestie extrem de dificilă – pentru că, se ştie, arabii nu trăiesc în Irak, ci la pol.
Apariţia pe 22 aprilie a unei noi înregistrări cu jurnaliştii români prizonieriîn Irak, de data asta arătând destul de rău, în condiţii asemănătoare cu cele ale altor cetăţeni străini sechestraţi, încătuşaţi, cu ochii în lacrimi şi implorând retragerea trupelor din Irak pentru a fi lăsaţi în viaţă a condus la o cotitură esenţială în această afacere. Degeaba a încercat purtătorul de cuvânt să o dea la întors, că adică e o casetă de siguranţă, că românii sunt încontinuu în contact cu răpitorii etc, presa n-a mai înghiţit găluşca şi în mod normal l-a tras la răspundere pe preşedintele statului. De fapt, aceasta trebuia să se întâmple de la bun început şi, ştiind că răspunderea îi revine complet, fie pentru a trage de timp, fie în speranţa că lucrurile se vor calma de la sine – politica struţului -, Traian Băsescu a manipulat, prin intermediul serviciilor secrete, presa, şi prin aceasta întreaga societate românească. Abia în acest moment românii încep să se dezmeticească şi să-şi pună întrebări în legătură cu politica românească în Irak, cu relaţiile externe ale ţării şi să înţeleagă că preşedintele statului, ca şi tătuc, are responsabilităţi de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor români, şi că orice s-ar întâmpla, bine sau rău, vina de a fi tăcut atât de multă vreme îi aparţine în întregime.
