În tipologia razboiului, conflictul asimetric e ste un concept formulat si discutat în perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial. În anii postbelici, razboaiele din Algeria, Vietnam, Afghanistan etc au impus, prin considerabila disproportie dintre fortele angajate în confruntare, forjarea noului concept: pe de o parte, o mare (Franta) sau chiar o supraputere (SUA, URSS), dispunând de o tehnica de lupta sofisticata, de cealalta, miscari de rezistenta, recruntându-si combatantii din societati cu structuri premoderne (arabii din Algeria, afghanii) sau tari cu capacitati militare mult în urma adversarului lor (RD Vietman, care a conlucrat permanent cu Vietcongul din Vietnamul de Sud).
În tipologia razboiului, conflictul asimetric e ste un concept formulat si discutat în perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial. În anii postbelici, razboaiele din Algeria, Vietnam, Afghanistan etc au impus, prin considerabila disproportie dintre fortele angajate în confruntare, forjarea noului concept: pe de o parte, o mare (Franta) sau chiar o supraputere (SUA, URSS), dispunând de o tehnica de lupta sofisticata, de cealalta, miscari de rezistenta, recruntându-si combatantii din societati cu structuri premoderne (arabii din Algeria, afghanii) sau tari cu capacitati militare mult în urma adversarului lor (RD Vietman, care a conlucrat permanent cu Vietcongul din Vietnamul de Sud).
În chip paradoxal, victoria a ramas de partea celor mai slabi . Secretul izbânzii a stat în razboiul de guerila, care a pus în imposibilitate partea “tare” sa-si valorifice coplesitoarea superioritate tehnica. În tari democratice precum Franta si SUA, costul uman al razboiului a declansat controverse politice, care au scindat opinia publica în partizani si adversari ai continuarii interventiei militare. Chiar în Uniunea Sovietica, nemultumirea generata de pierderile umane ale razboiului din Afghanistan a tasnit la suprafata pe masura politicii gorbacioviste de glasnost (transparenta), care a atenuat rigorile statului politist. Aceasta nemultumire a exercitat o presiune de neignorat asupra Kremlinului în vederea retragerii Armatei Rosii din Afghanistan.
O conditie ca partea slaba sa poata prelungi conflictul pâna la istovirea politica si morala a adversarului este ca ea – aceasta parte – sa fie permanent aprovizionata din afara cu armament. Frontul de Eliberare Nationala din Algeria a primit sprijinul lumii arabe, Vietcongul si RD Viteman au fost înarmate de URSSsi RP Chineza, talibanii de Pakistan, Arabia Saudita si SUA.
Dupa opinia noastra, conceptul de conflict asimetric poate fi extrapolat si în alte perioade istorice decât în cea postbelica.
Credem ca un exemplu îl ofera îndelungata confruntare dintre tarile române si Imperiul otoman, disproportia de forte (oameni si tehnica de lupta) îndreptatind caracterizarea de conflict asimetric, datade noi acestei confruntari.
Evident, societatea medievala a imprimat anumite aspecte specifice. Mai întâi, în conditiile logistice ale timpului, campaniile erau de durata limitata (imaginea unui Razboi de 100 de ani – care de fapt a fost mai lung de un secol: 1337-1453 – cu lupte în fiecare zi este total falsa! Au existat lungi perioade fara ciocniri militare între francezi si englezi). În al doilea rând, în absenta unei opinii publice care sa-si faca simtita opozitia fata de razboi, suveranul trebuia sa tina seama de acordul clasei militare pentru continuare operatiilor.
Daca un Vlad Tepes sau Ştefan cel Mare au ramas, primul în 1462 si cel de-al doilea în 1476, biruitori, în final, în fata lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în 1453, perfomanta se explica prin capacitatea celor doi voievozi români de a împiedica pe sultan sa-si valorifice superioritatea în efective si armament. Şi unul, si celalalt s-au retras din fata invadatorului otoman si au creat, prin evacuarea populatiei si distrugerea resurselor de aprovizionare, un gol demo-economic. În evul mediu, o armata se hranea pe seama teritoriului cucerit; ea nu putea fi aprovizionata – ca astazi – prin poduri aeriene.
Izvoarele istorice arata ca Vlad Tepes si Ştefan cel Mare au incendiat satele abandonate, au ars recoltele, au otravit puturile cu apa, punând astfel pe adversar într-o situatie critica, în ceea ce priveste aprovizionarea.
Aparent cuceritoare, pe masura înaintarii în teritoriul românesc, oastea otomana era slabita ca urmare a greutatilor întâmpinate în procurarea hranei si a atacurilor de hartuire date de mici corpuri de oaste ale românilor (a ramas vestit atacul de noapte dat de Vlad Tepes asupra taberei otomane).
În imposibilitate de a obtine o victorie clara si sub presiunea dificultatilor logistice, sultanul Mehmed al II-lea a fost constrâns (desi, în cazul Moldovei, câstigase batalia de la Razboieni/Valea Alba) sa se retraga din Tara Româneasca (1462) si din Moldova (1476). Michael Bocignoli, un raguzan, înfatiseaza sugestiv motivul retragerii otomane: “De aceea, Mahomed, cum nu avea nici aprovizionare pentru armata si cum nu voia sa-si primejduiasca ostasii […], a fost silit sa se întoarca pe unde venise, fara prada, fara izbânda si dupa ce a pierdut pe multi dintre ai sai.”La fel, Giovanni Maria Angiolello, vistiernicul sultanului, participant la campania din 1476: “Vazând sultanul ca-si pierde vremea si ca foametea e mare […] deoarece pâine nu se putea avea, nici nutret pentru cai,câmpul fiind ars peste tot […] s-a ridicat tabara si am plecat peste Dunare” .
Aceasta replica a românilor în conflictul asimetric ce i-a opus Portii otomane explica de ce spre deosebire de greci, bulgari , sârbi, albanezi si, înparte, unguri, ei si-au asigurat unstatut de autonomie când au recunoscut suzeranitatea otomana. Au mentinut astfel statul ca armatura politico-administrativa si militara si, pe aceasta cale, si-au pastrat identitatea politica.
Ultimele doua conflicte asimetrice au fost actiunile SUA si aliatilor lor împotriva regimului talibanilor din Afghanistan si a Irakului lui Saddam Hussein. Analistul Pierre Conesa a rezumat perfect cele doua actiuni în formula: “Victorie sigura, pace imposibila”.Rapida biruinta militara nu a adus si controlul deplin asupra teritoriului detinut de adversar. În Irak, piederile americane de dupa încheierea oficiala a operatiilor militare, sunt mai mari (si cresc zilnic!) decât în timpul campaniei propriu-zise: “Perioada de dupa razboi – scrie Pierre Conesa – a devenit mai primejdioasa decât razboiul însusi” . Interventia militara daca nu este însotita si de o solutie politica a problemei,risca sa ramâna o victorie pierduta. O astfel de situatie se contureaza acum atât în Afghanistan cât si în Irak. Erorile savârsite de administratia Bush nu au însa un caracter conjunctural, ci structural daca este sa dam crezare lui Emmanuel Todd. În finalul cartii sale Apres l’empire el scrie: “Sa lasam America de azi – daca asta doreste – sa-si epuizeze energiile, câte i-au mai ramas, în “lupta împotriva terorismului”, un erzat de lupta întru mentinerea un hegemonii care … nu mai exista. Daca ea va dori cu obstinatie sa-si demonstreze omnipotenta, nu va reusi altceva decât sa-si dezvaluie neputinta” .
