(Re)configurarea puterii chineze

continuare din numărul precedent

Percepţia Beijingului

Preocupările Chinei legate de securitatea energetică au spo­rit considerabil de când aceasta a devenit un importator net de petrol, în 1993. Dar teama de o opo­ziţie a SUA a crescut o dată cu lansarea de către SUA a războiului împotriva tero­rismului. Numeroşi strategi chinezi consideră că SUA încearcă să închidă China între propriile graniţe, prin pre­zen­ţa în Asia Centrală, parteneriatele cu India, Pakistan, Japonia, Coreea şi Australia, şi prin apropierea de Viet­nam şi Filipine.
Se crede că obiectivul SUA este de a împiedica “creşterea influenţei Chi­nei în regiune”.
Prezenţa mai puternică a Washin­gtonului în Asia Centrală şi de Sud şi în Orientul Mijlociu a alimentat percepţia chineză a unei strategii de limitare, care include împiedicarea accesului Chinei la petrol. Deşi iniţial Beijingul a sprijinit operaţiunile SUA în regiune, China a devenit tot mai suspicioasă în privinţa prezenţei americane după ce Statele Unite au început să încurajeze ţările central-asiatice să lanseze refor­me politice, şi mai ales în urma revo­lu­ţiilor colorate. China consideră că reformele politice din Asia Centrală vor fi însoţite de turbulenţe care vor pune în pericol furnizorii de petrol ai Beijin­gului şi vor ameninţa stabilitatea re­gi­mului comunist chinez.
Dependenţa covârşitoare de fur­ni­zorii din Orientul Mijlociu a sporit îngri­jorarea Chinei în ce priveşte securi­tatea energetică. Controlul naval ame­rican asupra liniilor de comunicare ma­rină, prin care este transportat majo­ritatea ţiţeiului spre Beijing, este con­siderat în mod special o vulne­ra­bilitate îngrijorătoare. Faptul că peste 80 la sută din importurile de petrol ale Chinei trec prin Strâmtoarea Malacca a provocat o dezbatere aprinsă în mass-media chineze, care o numesc “dilema Malacca”.  Chiar şi Taiwanul este văzut în termeni geostrategici, deoarece con­trolul asupra sa ar facilita ieşirea Chi­nei în larg.
Percepţia chineză este că Washin­g­tonul reprezintă un obstacol în calea ascensiunii sale mercantiliste. SUA controlează căile maritime şi punctele-cheie pentru navigaţie. Din perspectiva Beijingului, petrolul este o armă pu­ter­nică în arsenalul SUA. Şi această armă ar fi cu atât mai ameninţătoare cu cât China ar crede că acţiunile sale pot provoca un răspuns, de pildă un in­ci­dent neprevăzut în Taiwan, Marea Chi­nei de Sud sau Japonia. O Chină care consideră că Washingtonul este ho­tă­rât să îi împiedice ascensiunea va considera, inevitabil, că liniile sale de aprovizionare cu energie nu sunt în si­gu­ranţă. Dată fiind greutatea acestor percepţii geopolitice, politica ener­ge­tică a Chinei este poate îngrijorătoare, dar nu este deloc surprinzătoare.

Politica energetică a Chinei şi statele paria

Pentru a contracara aşa-numitul “control” american asupra pieţei de ener­gie, Beijingul caută să dezvolte relaţii cu producătorii de petrol izolaţi de Washington.
China priveşte diplomaţia ener­ge­tică, în special crearea de relaţii speciale cu producătorii de petrol, ca pe un element important al strategiei sale de securitate energetică. Sudanul, Ira­nul şi Burma sunt exemple grăi­toare.

Sudan

China este cel mai mare investitor în sectorul energetic în plină dezvoltare al Sudanului, oferind regimului de la Khartoum mijloace de consolidare a puterii armate. Sudanul este principala locaţie pentru operaţiunile de produc­ţie de petrol ale companiilor petroliere naţionale din China şi cel de-al şap­telea furnizor de ţiţei, ca mărime, al Beijingului, cu 133.000 de barili pe zi.
China este principalul partener comercial al Sudanului, cumpărând cam două treimi din exporturile Su­da­nului şi furnizând aproape 20 la sută din importurile acestuia. În ultimul deceniu, Beijingul a fost şi principalul furnizor de arme, muniţie şi tehnică militară al regimului de la Khartoum, în ciuda embargoului impus de ONU în 2005.
China a apărat permanent Sudanul de sancţiuni diplomatice severe, mer­gând chiar până la a ameninţa cu dreptul de veto atunci când eforturile ONU păreau să încolţească prea strâns Khartoumul. Beijingul a reuşit să împiedice Rezoluţia 1556 a Consiliului de Securitate, care impunea un em­bar­go asupra livrărilor de arma­ment pentru combatanţii non-guver­na­men­tali din Darfur şi cerea autorităţilor de la Khartoum să permită asistenţa umanitară în Darfur şi să dezarmeze miliţia Janjaweed. În 2006, în timpul dezbaterilor privind Rezoluţia 1672 a Consiliului de Securitate ONU, China s-a opus eforturilor de a sancţiona ofi­cialii guvernamentali sudanezi acu­zaţi de crime de război, reducând de la 17 la 4 numărul persoanelor împotriva cărora Consiliul de Securitate a emis interdicţii de călătorie şi sancţiuni financiare.
Deşi şi-a slăbit într-o anumită mă­sură opoziţia, ca răspuns la presiunile internaţionale, China nu este dispusă să-şi vadă investiţiile petroliere puse în pericol prin impunerea de sancţiuni serioase împotriva guvernului de la Khartoum. În timpul unei mediatizate vizite a lui Hu Jintao la Khartoum în februarie 2007, pentru a pleda pentru respectarea solicitărilor internaţionale, oficialul chinez a anunţat şi noi acor­duri economice, între care şter­gerea unei datorii a Sudanului de 104 milioane USD şi un împrumut fără do­bândă, de 17 milioane USD, pentru proiecte de infrastructură, între care un nou palat prezidenţial.

Iran

Iranul este cel de-al treilea furnizor de ţiţei al Chinei, ca mărime, cu 287.000 barili pe zi în 2005. Din 2002 Iranul a furnizat Chinei peste 15 la sută din importurile anuale de petrol (doar cu puţin sub cele provenind din Arabia Saudită), iar în 2004 China a devenit cea mai mare piaţă de desfacere a petrolului iranian. Schimburile bilaterale au totalizat 10,09 miliarde USD în 2005, de peste patru ori mai mult decât cu cinci ani înainte (2,49 miliarde USD în 2000).
În ultimii ani, în timp ce Statele U­nite şi Uniunea Europeană încercau să izoleze Teheranul pentru a-l determina să respecte angajamentele de nepro­li­ferare, China a semnat câteva con­trac­te energetice majore. În februarie 2006 China a semnat un acord pe trei ani, în valoare de 33 milioane USD, privind repararea şi întreţinerea platformei de forare semi-submersibile iraniene din Alborz, în Marea Caspică. În octombrie 2004 Sinopec a semnat un contract de 100 miliarde USD, pri­vind importul a 250-270 milioane de tone de gaz natural lichefiat din zăcământul iranian South Pars, pe o perioadă de 25 de ani. Înţelegerea oferă Chinei alţi 150.000 de barili de ţi­ţei pe zi, pe o perioadă de 25 de ani, din zăcământul Yadavaran, şi un pro­cent de 50 la sută din rezervele de la Yadavaran, estimate la 17 milioane de barili.
În martie 2004 Corporaţia Zhuhai Zhenrong, companie comercială petro­lieră de stat din China, a semnat un contract de 20 de miliarde USD pe 25 de ani, pentru importul a 110 milioane de tone de gaz natural lichefiat din Iran. În acelaşi timp, Beijingul a sem­nat un contract pe 7 ani, de 121 mi­lioa­ne USD, atunci când compania petrolieră chineză de stat Sinopec a preluat subsidiara iraniană a companiei canadiene Sheer Energy, şi a primit un pachet de 49 la sută din zăcământul Masjed-I-Suleiman. Pentru încheierea acestor acorduri, ministrul de externe chinez Li Zhaoxing a făcut mai multe vizite la Teheran, promiţând sprijin diplomatic Iranului în confrun­tarea cu Occidentul.
Mai mult, împreună cu Rusia, China este principalul susţinător al participării iraniene în Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO). Preşe­din­tele Mahmoud Ahmadinejad s-a bu­curat de o susţinere morală deosebită cu ocazia discursului în cadrul SCO în Shanghai, atunci când a cerut SCO să “împiedice ameninţările şi intervenţiile marilor puteri agresive,” iar chinezii au criticat public Statele Unite pentru că au numit Iranul un stat care spon­so­rizează terorismul. Deşi China joacă prudent – nu doreşte să-şi pună în pericol relaţiile stabile cu SUA, ceea ce explică votul din Consiliul de Securitate ONU în favoarea sancţiunilor împotriva Iranului în 2006 –, ea sugerează totuşi Iranului că are în ea un protector pu­ternic. După ce a votat pentru sancţiuni împotriva Iranului, China a specificat imediat că nu doreşte să pună în pericol bunele relaţii bilaterale.
Imposibilitatea de a impune voinţa colectivă împotriva Iranului întăreşte atitudinea sfidătoare a Teheranului faţă de comunitatea internaţională, şi sporeşte instabilitatea.
În timp ce Washingtonul încearcă să convingă Beijingul că ambele au interesul să preseze Iranul să-şi abandoneze programul de înarmare, China nu doreşte să-şi rişte investiţiile energetice.

Burma

China oferă acelaşi târg, “secu­ri­tate energetică în schimbul protecţiei”, şi în relaţia cu Burma. China consideră Burma ieşirea sa la Oceanul Indian, şi a investit în şosele şi conducte de gaze care să o lege de sud-vestul coastei acestui stat. Relaţia Chinei cu Burma are trei componente militare: fur­ni­za­rea de tehnică militară Consiliului pentru Restaurarea Statului de Drept şi a Ordinii (SLORC), construirea de diverse facilităţi militare şi construirea de facilităţi de supraveghere şi obser­va­ţie. Armamentul furnizat juntei, inclusiv echipamente de comunicaţii, transportoare blindate de personal şi grenade anti-tanc au ajutat SLORC să în­toarcă situaţia împotriva insur­gen­ţilor anti-juntă.
Nume­roşi observatori, mai ales în India, consideră că marele premiu în relaţia Chinei cu Burma a fost cons­truc­ţia de porturi şi baze de-a lungul coastei Oceanului Indian, între care o bază importantă pe insula Haingyi. Faptul că această bază poate adăposti vase mai mari decât orice navă din flota burmeză nu a trecut neobservat în India. Facilităţile de supraveghere chineze de pe insula Great Coco, lângă insulele Nicobar şi Andaman, oferă Beijingului posibilitatea de a moni­toriza în mare parte mişcările navale şi aeriene în Oceanul Indian. Deşi gradul influenţei chineze asupra construirii porturilor şi a facilităţilor de observaţie este încă dezbătut, nu încape îndoială că Beijingul încearcă să-şi maximizeze accesul la facilităţile maritime de-a lungul coastei Oceanului Indian.
Burma este şi o componentă im­por­tantă a strategiei chineze în domeniul transportului de petrol şi gaze. În 2005 China a furnizat Burmei asistenţă financiară şi contracte comerciale de aproape 300 milioane USD, care i-au asigurat sprijinul acestei ţări pentru proiectul unei conducte de 500 de mile până la Yunnan, pentru transportul gazelor naturale extrase de PetroChina din Burma. Beijingul speră că această conductă de gaz va des­chide calea şi pentru o conductă de petrol, cu un terminal pe coasta Ara­kan, pe aceeaşi rută spre Yunnan. Mai mulţi observatori chinezi şi occidentali consideră că aceste conducte ar ajuta China să ocolească Strâmtoarea Malac­ca şi să evite riscurile de secu­rita­te (de exemplu blocade, piraterie, terorism).
Cu siguranţă, se poate afirma că aceste conducte nu vor contribui prea mult la securitatea petrolieră a Chinei. Conducta proiectată prin Burma poate transporta doar 200.000 barili de ţiţei pe zi (bpz), în timp ce cererea anuală de petrol a Chinei creşte cu peste 200.000 bpz în fiecare an, cu alte cuvinte contribuţia relativă a acestei conducte la securitatea importurilor este deja prea mică şi va fi în curând nesemnificativă în comparaţie cu creşterea consumului. Mai mult, costul pe baril al pompării petrolului prin Burma spre Yunnan şi apoi al rafinării şi al transportării lui pe piaţă va fi probabil de câteva ori mai mare decât costul transportului său cu trans­por­toare de mari dimensiuni, prin Mala­cca, spre marile centre de consum din China. Aceste costuri vor fi chiar mai mari în cazul unei conducte care să lege Gwadar, în Pakistan, de provincia Xinjiang în China de vest.
Cu toate acestea, este indiscutabil că Beijingul consideră Burma un avan­taj strategic. În schimbul cooperării în domeniul economic, al resurselor şi poa­te chiar al securităţii, China a apărat Burma de sancţiunile ONU şi de presiunile SUA, şi a creat o dinamică de “race to the bottom” (cursă până la capăt, cu efecte negative) între Japonia şi India.
În cazul Japoniei, Tokyo a anunţat suspendarea ajutoarelor după ce junta din Burma a masacrat disidenţii în mai 2003. Însă în octombrie 2003, Japonia reluase deja acordarea de ajutoare organizaţiilor nonguvernamentale şi multor altor proiecte de dezvoltare. Po­trivit unor observatori, decizia Japo­niei de reluare a acordării de ajutoare a fost influenţată de acordul prin care China se angaja să ajute guvernul din Burma la regularizarea cursului râului Irraw­addy. Oficialii guvernamentali japonezi “sunt dispuşi să ofere în continuare ajutor regimului militar, pentru a contracara influenţa în creştere a Chinei”. Atitudinea gu­ver­nului japonez faţă de Burma a fost “parţial cauzată de teama că Beijingul va înlocui Japonia ca sursă probabilă de asistenţă economică şi influenţă politică în Burma.” Apoi, în 2006, în ciu­da presiunilor puternice din Occi­dent, Japonia a dezamăgit aşteptările internaţionale şi a votat împotriva unei rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU (UNSC) care condamna încăl­că­rile drepturilor omului în Burma, fapt care i-a făcut pe unii comentatori să se întrebe dacă reacţia Japoniei a fost motivată de influenţa crescândă a Chinei. Aceste preocupări sunt justi­ficate, dată fiind dorinţa exprimată a Japoniei de a pune drepturile omului şi democraţia pe primul loc în politica sa externă.
Observatorii relaţiei dintre India şi Burma au observat şi ei un răspuns indian la o creştere evidentă a influen­ţei chineze în Burma. În ciuda anga­ja­mentului său retoric în promovarea democraţiei, India a acordat ajutoare de 40 milioane USD şi a încheiat un contract de furnizare de gaze naturale în 2006, chiar în timp ce UNSC aborda problema Burmei. Un analist conclu­zio­na: “India a hotărât şi ea recent să acorde sprijin internaţional, politic şi economic substanţial Myanmarului, în ceea ce este evident o politică inten­ţionată a Indiei de contracarare a influenţei comerciale şi militare a Chinei în Myanmar.” Oficialii indieni în domeniul securităţii consideră că India este “cu 10 ani în urma” Chinei în competiţia pentru influenţă în Burma şi că trebuie să recupereze decalajul.
Toate cele trei state consideră că Burma este importantă din punct de vedere geopolitic. Tokyo şi Delhi şi-au subminat propriile intenţii declarate de a încorpora problema drepturilor omului în răspunsul la sporirea activităţii Beijingului în această ţară după masacrul din 2003.
Şi India, şi Japonia se fac vinovate de o serie de acţiuni iresponsabile. Însă din punctul de vedere al SUA, una din cele mai promiţătoare tendinţe în Asia este reprezentată de încercările făcute de Tokyo şi Delhi în vederea remodelării politicilor externe în direcţia asigurării de bunuri colective, şi nu doar naţionale. Acţiunile Chinei au consolidat elementele mai puţin altruiste ale politicii externe japoneze şi indiene.

Prezenţă sporită în Asia Centrală

Percepţia Beijingului privind pro­pria vulnerabilitate în cazul unei blo­ca­de maritime a sporit atractivitatea rutelor terestre de aprovizionare cu energie. După ce iniţial a decis că o conductă petrolieră din Kazahstan este neprofitabilă, China şi-a schimbat părerea în 2003 şi a semnat un contract de 3-3,5 miliarde USD. În iulie 2006, conducta a fost pusă în func­ţiu­ne, transportând aproximativ 200.000 de barili pe zi de la Atasu, în nordul Kazahstanului, în Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang. Deloc surprinzător, Beijingul a devenit foarte interesat de situaţia politică din Asia Centrală. Analiştii chinezi vorbesc despre transformarea vechiului Drum al Mătăsii din Asia Centrală într-un “drum al energiei.” China şi Rusia au susţinut o declaraţie a Organizaţiei de Coo­pe­rare Shanghai (SCO) care cerea un ca­len­dar al retragerii militare americane din Asia Centrală în 2005.
În mod asemănător, Beijingul s-a fo­losit de înrăutăţirea relaţiilor Uzbe­kis­tanului cu Statele Unite după masacrul de la Andijon din 2005, acordând sprijin moral preşedintelui uzbek Islam Karimov, care a fost primit la Beijing cu 21 de salve de tun la nici două săptămâni după atac.
Interesul Chinei în transportul resur­selor energetice din Asia Centrală şi în acelaşi timp nevoia de a-şi întări influenţa în regiune ridică probleme pentru politica americană. În primul rând, la fel ca în Orientul Mijlociu şi Africa, dorinţa Occidentului de a pro­mova democraţia este ameninţată de faptul că dictatorii din regiune pot juca o nouă carte: China.
Pe viitor, China va încerca, foarte pro­babil, să-şi protejeze investiţiile energetice terestre. Beijingul îşi pune deja la punct două corpuri armate mecanizate foarte puternice, după mo­delul Grupurilor Sovietice de Manevră Operaţională din anii 1980, care să răspundă ameninţărilor terestre. În viitor, China va avea o capacitate mai mare de a contesta şi poate chiar de a limita libertatea de acţiune a SUA în Asia Centrală, aspect care vine în con­flict cu scopurile SUA în războiul împo­triva terorismului.
Actuala insecuritate energetică a Chinei este un produs al temerilor sale legate de posibilele reacţii americane la un număr de viitoare acţiuni ale Beijingului. Washingtonul deduce astfel că Beijingul îşi rezervă dreptul de a desfăşura acţiuni care ar putea genera o reacţie americană. La rândul său, politica de securitate energetică a Chinei caută modalităţi de ocolire a răspunsurilor americane la un conflict sino-american. O schimbare în politica de securitate energetică a Beijingului – o acceptare reală a mecanismelor pieţei şi a sistemului internaţional de securitate energetică, retragerea spri­jinului acordat regimurilor periculoase, decizia de a renunţa la capabilităţi maritime expediţionare – ar putea fi o dovadă importantă a intenţiilor paşnice ale Chinei.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 60