Începând cu luna decembrie a anului trecut, numele lui Gaddafi şi al ţării sale a ţinut atenţia marilor agenţii de presă, a analiştilor de politică internaţională şi a lumii întregi, aţintită asupra unei regiuni din lume pentru multă vreme aproape ştearsă din mentalul opiniei publice internaţionale.
Trecutul…
În ultimii douăzeci de ani, Libia a fost subiectul a numeroase embargouri impuse de Statele Unite – cu care, de altfel, s-a aflat în conflict deschis în 1986, când avioane americane bombardează ţara-, suspectată de sprijin acordat teroriştilor – dar şi a numeroase sancţiuni ONU şi europene. În 1998, Libia este considerată responsabilă de atentatul de la Lockerbie, Scoţia, în urma căruia un avion PanAm a fost aruncat în aer, 270 de oameni pierzându-şi viaţa. Pentru a varia şi mai mult reţeta în negativ, Libia reuşeşte să se facă acuzată, în 1984, de uciderea unui ofiţer englez de poliţie, în timpul unui protest în faţa ambasadei Libiei din Londra. Pe rechizitoriu se mai află şi legăturile dubioase cu promotorii unor cunoscute regimuri tiranice în Africa-, ca Robert Mugabe în Zimbabwe, precum şi intenţia de a produce arme de distrugere în masă. Toate acestea i-au atras reputaţia îndoielnică care au determinat prezenţa ei pe lista neagră a terorismului şi în Axa Răului, declarată de Statele Unite.
Pentru unii neaşteptat, pentru alţii explicabil, relaţiile Libiei cu vestul se detensionează însă treptat în ultimii ani. În 1999, Libia acceptă responsabilitatea pentru uciderea Yvonnei Fletcher din 1984, precum şi să predea pe cei doi ofiţeri de informaţii acuzaţi că ar fi pus la cale atentatul de la Lockerbie, care vor fi judecaţi de tribunalul de la Haga conform legii scoţiene. Ca urmare, sancţiunile ONU sunt suspendate, iar pentru prima oară în 15 ani, Londra trimite un ambasador la Tripoli. În 2001, Abdel Baset Ali Mohammed el-Megrahi este găsit vinovat pentru atentatul de la Lockerbie şi este condamnat la închisoare pe viaţă, iar în 2003 Libia oferă despăgubiri în valoare de 2,7 miliarde dolari familiilor victimelor zborului PanAm.
…prezentul…
Ajungem astfel la momentul decembrie 2003, când America şi Marea Britanie au dezvăluit rezultatele a nouă luni de convorbiri purtate în secret cu Libia, pentru ca aceasta din urmă să renunţe la programele de producţie a unor arme de distrugere în masă şi să-şi deschidă locaţiile secrete pentru inspecţii internaţionale. La începutul lui ianuarie, Libia şi SUA purtau chiar discuţii privind posibilitatea ştergerii numelui Libiei de pe lista statelor care sponsorizează terorismul, unde se afla de 22 de ani.
Mână în mână cu reabilitarea sa pe plan internaţional vine şi procesul de reformă internă, pe care Muammar el-Gaddafi pare să-l ducă pe plan naţional. Rapoartele provenite din interiorul ţării vorbesc despre dezmembrarea aşa numitelor “mathaba”, celulele revoluţionare care asigurau domnia terorii instaurată de preşedintele Gaddafi.
Pentru a marca deschiderea Libiei şi re-acceptarea sa în lumea civilizată, în luna martie, premierul Tony Blair a efectuat o vizită în chiar inima deşertului, unde se găseşte cartierul general al colonelului, vizită apreciată de analişti drept istorică. Gaddafi întoarce curtoazia şi, la finele lui aprilie, se întâlneşte cu liderii europeni la Bruxelles – prima astfel de întâlnire după 15 ani. Într-un discurs pe măsura staturii revoluţionare şi de eliberator cultivată de colonelul preşedinte în ultimii 35 de ani, acesta declara: “Libia a condus mişcarea de eliberare în trecut. Acum a decis să conducă mişcarea de pace din lume.” Gaddafi a mai vorbit despre spaţiul de armonie pe care îl constituie Mediterana şi de intenţia de a transforma Libia într-un pod de pace şi cooperare dintre Europa şi Africa-.
Preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, a fost principala gazdă a liderului libian, şi, de alfel, artizanul acestei deschideri, la care lucrase deja de câţiva ani, dar care se lovise de opoziţia franceză şi britanică, fiind privită exclusiv ca o iniţiativă italiană. Preşedintele Prodi a ţinut să precizeze cu ocazia vizitei că Bruxelles-ul va colabora pentru “binele comun” în Mediterana. Pentru analiştii internaţionali, acest mesaj s-ar traduce mai ales printr-o promisiune fermă de includere treptată a Libiei în programele Uniunii privind dialogul Euro-Mediteranean, precum şi prin beneficiile politicii de vecinătate a Uniunii.
Mesajul lui Gaddafi s-a concentrat în special asupra potenţialului oferit de investiţiile în gazul şi petrolul libian. Ministrul energiei din această ţară a asigurat că rezervele de acest fel pot depăşi 100 miliarde de barili, de trei ori mai mult decât rezervele curente, de 36 de barili. Libia ar fi interesată să îşi crească producţia maximă de petrol de la 1,7 milioane de barili pe zi la 3 milioane barili pe zi, pentru o perioadă de la şapte până la zece ani.
Acesta a mai estimat că totalul investiţiilor necesitate de dezvoltarea pe verticală a sectorului – explorare, producţie – şi pe orizontală – rafinare, construirea unor terminale pentru export şi marketing – ar însuma în jur de 30 miliarde de dolari. În ciuda eforturilor de diversificare a economiei, Libia rămâne eminamente o ţară dependentă de petrol, a cărui exploatare contribuie cu 94% la exporturi, cu 60% la venitul intern şi cu 34% la PIB, care se ridică la 34 miliarde de dolari.
…ce ne spun ele despre Războiul împotriva terorii şi situaţia din Orientul Mijlociu…
O primă observaţie este aceea că evenimentele recente par a acorda un credit substanţial preşedintelui Bush şi premierului Blair în privinţa războiului din Irak. Ei pot acum argumenta cu mai multă încredere că intervenţia împotriva lui Saddam a fost un lucru util, care îşi arată acum roadele. Un alt stat problemă a ieşit din zona gri.
Fireşte, există contra-argumente. Cei care nu au crezut în oportunitatea atacării Irakului pot spune că nu teama unei sorţi asemănătoare cu a lui Saddam l-a speriat pe Gaddafi, ci anii grei de embargo impuşi de comunitatea internaţională, care şi-ar fi făcut efectul şi în cazul lui Saddam. Mai mult, efortul lui Gaddafi de a crea credibilitate la nivel internaţional a pornit cu mult înainte de campania din Irak (Muammar el-Gadafi şi nu guvernele vestice au fost cele care au iniţiat discuţia privind renunţarea la arme neconvenţionale). Puţin s-a vorbit, de asemenea, despre informaţiile cu care Libia a susţinut, începând cu 11 septembrie, Statele Unite în lupta dusă împotriva terorii la nivel mondial.
În plus, argumentul convingerii prin forţă nu pare a fi înduplecat celelalte state considerate pericol internaţional. Iranul pare a face paşi pe această cale, admiţând, de curând, că a ascuns informaţii faţă de inspectorii Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice. Dar rămâne de văzut dacă va alege să încalce Tratatul de Neproliferare la care este parte. Cât despre Siria sau Coreea de Nord, răspunsul este mai degrabă negativ.
Nu este de neglijat nici reacţia lumii arabe la anunţul făcut de Libia, şi anume ca Israelul să răspundă, ca şi gest de bună credinţă, printr-un act asemănător. Cererea ar putea părea forţată dacă ne uităm la situaţia Israelului în regiune, un stat mic înconjurat de ţări ostile şi care deţin armament convenţional – sau poate nu numai! – reprezentând un potenţial de ameninţare. Pe de altă parte, ţinând cont de faptul că pericolele la care este expus în prezent statul israelian nu sunt unele cărora li se poate răspunde cu arme nucleare, renunţarea la acestea nu ar conduce la o pierdere efectivă de capacităţi de răspuns la eventuale atacuri şi ar putea servi, în plus, drept act de bună credinţă.
Surprinzătoare este din nou atitudinea Libiei, care invită naţiile arabe, prin vocea fiului colonelului Gaddafi, să răspundă pozitiv campaniei iniţiate de preşedintele Bush de democratizare a acestei regiuni. Statele din zonă, în special Egiptul şi Arabia Saudită, respinseseră vehement politica americană în regiuni, pe motiv că aceasta este total nepotrivită culturii şi tradiţiilor arabe.
Pentru a-şi întări credibilitatea în ochii vesticilor, Libia a anunţat în cursul lunii mai că va renunţa la comerţul cu arme întreţinut până de curând cu state precum Siria, Iranul sau Coreea de Nord, notoriu cunoscute ca ţări care susţin terorismul şi proliferarea armamentului nuclear.
Per total, analiştii consideră mişcarea liderului de la Tripoli ca fiind extrem de abilă şi motivată exclusiv economic, dacă este să ţinem cont de sărăcia continuă în care se adâncea ţara-, a cărei economie nu mai putea susţine visele conducătorului său privind finanţarea programelor de producere a armelor de distrugere în masă sau a mişcărilor teroriste. Dincolo de retorică, eforturile Libiei de a produce fie şi un atom de bombă se pare că nu au ajuns nicicând foarte departe, iar stocul rudimentar de arme chimice pe care îl deţine în prezent este deja de mult depăşit. Şi de această dată, principiul conform căruia buna purtare şi interesul economic merg mână în mână nu se dezminte.
…şi despre interesele economice ale Europei şi Americii
Tânărul Seif el-Gaddafi, fiu şi, poate, moştenitor al conducătorului libian declara de curând că ceea ce îşi doreşte pentru ţara- lui este “o legătură strânsă cu lumea dezvoltată şi un rai sigur pentru investiţiile străine.” În urmă cu doar câţiva ani, dezideratul declarat al liderului libian fusese acela de a construi o SUA proprie – Statele Unite ale Africii. Nu mai departe de anul 2000 Muammar el-Gaddafi anunţa abolirea guvernului şi pe sine însuşi drept Mesia al Libiei. Toate acestea nu păreau a-l contraria pe marele lider atunci când asigura investitorii străini în timpul unei conferinţe ţinute în acelaşi an la Tripoli asupra siguranţei bunurilor lor pe teritoriul Libiei.
Curând a realizat însă că o ţară cotată cu risc ridicat, aflată într-o nevoie acută de transfer de tehnologie, de calificare profesională şi de deschidere pentru pieţele de export, cu o birocraţie covârşitoare şi o rată a şomajului de peste 25% nu avea cum să ajungă prea departe pe drumul ambiţios pe care i-l prevedea. Prin contrast, deschiderea către vest, în locul creării unui imperiu african sub conducerea lui, a ajuns să pară o alternativă mult mai realistă.
Vizita lui Gaddafi la Bruxelles din mai, anul acesta, a survenit la scurt timp după ce preşedintele Bush anunţase “îmblânzirea” sancţiunilor pentru Libia, ca urmare a deciziei acesteia de a renunţa la programele de proliferare a armelor de distrugere în masă. Această măsură va avea foarte probabil un impact practic deosebit, întrucât companiile americane părăsiseră Libia în 1986, când se adoptase măsura de interzicere a relaţiilor comerciale cu această ţară-, aşa numitul ILSA Act – Actul de Sancţiuni Iran-Libia.
În absenţa companiilor americane, cele europene au înflorit pentru o vreme şi într-o anumită măsură pe teritoriul Libiei, dar potenţialul lor de creştere era limitat de acelaşi act ILSA, care prevedea sancţiuni pentru companiile non-americane care investeau pe teritoriul libian peste 20 milioane de dolari pe o perioadă de 12 luni. Ca semn al schimbării vremurilor, premierul Blair a anunţat deja cu ocazia vizitei sale din luna martie, că doar gigantul anglo-olandez Shell a semnat un contract în valoare de 550 milioane lire sterline pentru drepturi de explorare a gazelor naturale de pe coasta Libiei.
Rezervele de petrol ale Libiei sunt cele mai vaste din Africa, la fel de mari ca cele ale Statelor Unite – trebuie să ţinem cont aici de anunţul oficial al preşedintelui Bush privind interesul strategic al Statelor Unite în diversificarea surselor de petrol americane, cât mai departe de zona Golfului.
Schimbarea la faţă, oarecum subită, suferită de liderul de la Tripoli, pare a avea nevoie de credibilitate pentru a fi în măsură să se angajeze în orice parteneriat pe termen lung. De aceea Mike O’Brien, ministru britanic, transmitea recent oficialilor libieni ce aşteaptă comunitatea de afaceri de la ţara lor: procese de licitaţie transparente, respect pentru contracte şi aplicarea legii şi promisiunea de a se adresa problemei corupţiei. Fără acestea, firmele străinenu vor putea fi convinse că Mad Dog (Câinele Turbat, după cum i-au spus cu maliţiozitate observatorii) este serios în privinţa schimbării. Punct.
