În istoria guvernărilor post-decembriste au fost înregistraţi, până în anul 2004, un număr de şapte premieri (Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu şi Adrian Năstase), reprezentând personalităţi politice, puternice sau discrete, care pot fi încadrate însă în diverse tipologii.
Relaţiile dintre premier şi preşedinte au fost caracterizate în principal de conflicte mai mult sau mai puţin puternice, conflicte favorizate şi de ambiguităţile unei constituţii construită după chipul şi asemănarea lui Ion Iliescu, adică plină de ambiguităţi. Deşi Constituţia a fost revizuită de atunci, relaţia dintre premier şi preşedinte a rămas la fel de prost definită prin păstrarea republicii semi-prezidenţiale. În mod evident, republica semi-prezidenţială reprezintă pentru alegătorul român o struţo-cămilă, el neputând înţelege de ce preşedintele nu are putere reală. Din păcate însă, această problemă nu poate fi tranşată din cauza unei politizări excesive a subiectului. Poate nu ar strica o dezbatere serioasă asupra formei de guvernământ cea mai potrivită pentru România. Până atunci, să vedem ce a fost.
- din cei şapte premieri, patru au aparţinut grupării neocomuniste, de sorginte nomenclaturist-securistică, Frontul Salvării Naţionale (care de-a lungul timpului a dat naştere la patru actuale partide parlamentare: PDSR/PSD; PD; PRM; PUR/PC), respectiv Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase;
- doi premieri (Theodor Stolojan şi Mugur Isărescu) au reprezentat “soluţii tehnice” adoptate în situaţii de “avarie” a spectrului politic românesc, având, în principal, rolul de a pregăti cadrul organizatoric al alegerilor generale;
- doi premieri, Victor Ciorbea şi Radu Vasile, au reprezentat “ipotetic” Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat;
- din cei şapte premieri (excluzând soluţiile tehnice) constatăm că numai unul, Nicolae Văcăroiu, nu a intrat în conflict cu Palatul Cotroceni. De altfel, în continuare, apreciind/acceptând că Theodor Stolojan şi Mugur Isărescu au reprezentat “soluţii tehnice de avarie”, nu politice;
- existenţa unui premier ascultător, supus necondiţionat preşedintelui în exerciţiu, a asigurat un “climat de stabilitate” în partidul de guvernământ, dar a perpetuat/protejat în acelaşi timp “mentalităţile neocomuniste” şi, implicit, noua nomenclatură securisto-comunistă;
- patru premieri (Petre Roman, Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Adrian Năstase) au intrat în conflict cu Palatul Cotroceni. Acest “conflict” regizat întotdeauna de către preşedintele în exerciţiu (Ion Iliescu, Emil Constantinescu, din nou Ion Iliescu) a avut câteva urmări majore :
în toate cele patru cazuri “conflictul” a fost tranşat în favoarea Palatului Cotroceni, indiferent că “locatarul” a fost un reprezentant al neocomunismului sau unul care se declara “anticomunist învins în final de fosta Securitate”;
“conflictul” dintre palate s-a soldat cu “sciziunea” sau “punerea în stare de avarie” a partidului din care făcea parte premierul (FSN/PD – Petre Roman, Grupul de la Braşov/PNŢCD în cazul Ciorbea/Vasile şi “devalidarea” PSD în urma conflictului Iliescu-Năstase.)
în două situaţii de “conflict între palate” (Constantinescu-Ciorbea/Vasile şi Iliescu-Năstase), nici preşedinţii şi nici partidele premierilor nu au mai ajuns la guvernare;
- din cei şapte premieri, patru (Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase) au reprezentat formaţiuni “monocolore politic”, în timp ce trei (Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu) au fost “impuşi” ca rezultat al algoritmurilor dintr-o coaliţie pestriţă, de orientări politice diverse şi uneori antagonice (CDR, USD, UDMR). Datorită acestor “algoritmuri prestabilite” care au creat din start adversităţi politice/concurenţe politicianiste, coaliţia pestriţă nu a putut funcţiona, ceea ce a atras după sine neglijarea programului de guvernare;
- din cei patru premieri intraţi în conflict cu Palatul Cotroceni, doi (Petre Roman şi Adrian Năstase) au candidat la preşedinţie, “gest” care a avut ca urmare (după eşecul în cursa electorală) demiterea din fruntea partidului pe care îl conduceau;
- dacă PNŢCD nu s-ar fi pulverizat politic, am fi putut asista la emiterea de pretenţii prezidenţiale şi din partea lui Victor Ciorbea sau Radu Vasile. Totodată, înscrierea în cursa prezidenţială a “premierilor de avarie” (Mugur Isărescu şi “tentativa” Theodor Stolojan) nu poate fi considerată o variantă valabilă;
- toţi cei şapte premieri, fără excepţie, au provenit din liniile doi sau trei ale fostei nomenclaturi comuniste antedecembriste, în timp ce Ion Iliescu făcea parte din activul de partid al lui Nicolae Ceauşescu, fiind îndepărtat din “raţiuni interne” de partid. În mod evident, Emil Constantinescu, ca preşedinte, a reprezentat o soluţie ad-hoc, datorită dispariţiei lui Corneliu Coposu;
- faptul că “războiul dintre palate” a fost câştigat invariabil de Cotroceni confirmă o relaţie subterană foarte puternică între preşedinte şi partidul care l-a propulsat la preşedinţie. În acest sens, se poate afirma că şi cei doi foşti preşedinţi (Ion Iliescu şi Emil Constantinescu) au fost “jucători”, calitate conferită de faptul că, prin mijloace informale de tip clientelar, au continuat să conducă segmente importante (aservite ideologic şi/sau financiar) din partidul de guvernământ sau din principala formaţiune politică a coaliţiei. Această patronare paternalistă/autoritară a partidului de guvernământ şi implicit a executivului de către “preşedintele jucător” a fost tolerată inexplicabil de societatea civilă românească, deşi este profund anticonstituţonală. Acest comportament imatur al reprezentanţelor neguvernamentale a provocat două categorii de urmări:
a facilitat creşterea popularităţii “preşedintelui jucător” care, sub masca “criticării” executivului şi “apărării intereselor celor năpăstuiţi/asupriţi de guvernanţi”, realiza în fapt “conducerea din umbră a partidului” în interes propriu, erodând conştient imaginea premierului “expus permanent” oprobriului public şi atacurilor mass-media. În realitate s-a construit invariabil o imagine de “preşedinte justiţiar”, apărător al celor mulţi şi aflat/intrat brusc într-un război cu guvernanţii din mijlocul cărora se desprinsese, mizându-se pe existenţa/persistenţa unei mentalităţi populare comuniste, în care “tătucul”, “unicul conducător”, poate şi rezolvă orice problemă, indiferent dacă încalcă legea şi constituţia care nu sunt nici cunoscute, nici explicate la nivelul maselor, hrănite în continuare cu mitul conducătorului/dictatorului comunist.
- Secretul “invariabilei victorii” a preşedintelui împotriva premierului este simplu: preşedintele are un mandat asigurat şi şansa (pentru care luptă să-şi menţină controlul asupra partidului/coaliţiei care l-a propulsat) de a fi reales consecutiv; premierul nu are asigurat nici măcar un singur mandat! Din reflex de conservare, partidul de guvernământ (structurat pe relaţii de forţă) merge cu cel care are mai multe şanse!
