La o succintă analiză a evoluţiei sistemului de partide în perioada de după alegerile din 2004, constatăm că există premisele unei baze de comparaţie cu perioada de după alegerile din 1996. Ne referim aici nu doar la situaţia principalului partid din opoziţie, PSD, confruntat cu o gravă criză identitară, la tensiunile interne care frământă coaliţia de centru-dreapta aflată la putere, dar şi la modul în care aceste evoluţii se repercutează asupra scenei politice româneşti – o puternică efervescenţă pe zona de centru, unde s-au stabilit o serie de formaţiuni politice mai mici, cu doctrine şi atitudini foarte flexibile, dispuse să se orienteze politic, în funcţie de conjunctură, spre unul sau altul dintre marile partide politice.
Aşa cum s-a conturat pe parcursul anilor ’90, sistemul românesc de partiderămâne unul preponderent bipolar. Putem distinge grosso modo un spectru politic ce include PSD pe zona de stânga, iar pe cea de dreapta, o coaliţie de partide cu o structură mai complexă, dar cu ideologii şi electorate oarecum compatibile. Observăm că după căderea regimului comunist, dreapta românescă rămâne una fragmentată, fragilă doctrinar şiincapabilă să se constituie într-o structură politică omogenă ca o contrapondere la PSD. Deopotrivă, în 1996 şi în 2004 partidele de dreapta au reuşit să câştige puterea mai degrabă prin asumarea unei poziţii anti-PSD decât prin susţinerea unor programe şi doctrine de dreapta.
Unii analişti au afirmat existenţa unor similitudini între perioada actuală şi cea din primii doi ani de după alegerile din 1996. Aceste similitudini există într-adevăr, dar trebuie precizat că au apărut o serie de elemente inedite şi de actori noi în politica românească – particularităţile crizei din PSD, personalitatea preşedintelui Traian Băsescu, al cărui impact asupra vieţii politice este mai puternic, mai semnificativ decât cel al fostului preşedinte Emil Constantinescu.
PSD – un partid în căutarea identităţii
În cazul PSD, similitudinile cu perioada de după alegerile din 1996 sunt vizibile în evoluţia actuală a partidului. Criza în care PSD a intrat în 1996 după pierderea puterii este asemănătoare cu cea prezentă, cu unele deosebiri. Este adevărat că acuzaţiile de corupţie aduse liderilor săi le amintesc pe cele din 1996, dar în 2004 ele au luat o amploare mult mai mare, fapt ce a imprimat crizei PSD un caracter mai acut. Criza actuală a PSD este una profund structurală. Scandalurile de corupţie, dar şi autosuspendările ce le-au urmat (asumate de lideri importanţi ai PSD) au fost generate de presiunile exercitate de către mijloacele mass-media şi opinia publică (care s-au profesionalizat în ultimii ani), dar şi de exigenţele impuse României prin schimbarea statutului său în mediul internaţional. Spre deosebire de 1996, aceste presiuni au fost mult mai puternice. La fel ca în 1996, PSD îşi propune actualmente o reformă morală fundamentală şi o redefinire doctrinară. Spre deosebire de 1996, în 2005 PSD îşi propunea aceste deziderate fără Ion Iliescu la conducere. Dacă în 1997 criza s-a finalizat cu o scindare (ApR), în 2006 posibilitatea unei rupturi există şi menţine o stare de tensiune şi incertitudini în interiorul PSD. Deşi s-au făcut speculaţii pe tema unei posibile rupturi, iar în interiorul său s-au conturat mai multe variante, PSD nu s-a scindat încă, dar a fost marcat până acum de o serie de demisii şi plecări masive din rândul membrilor săi. Scindarea PSD s-a produs din mai multe motive. Pe de o parte, structura PSD este una extrem de complexă şi nici unul dintre lideri nu dispune de o influenţă suficientă pentru a se lansa într-o iniţiativă nouă. Pe de altă parte, precedentul din 1997 a relevat ineficacitatea unei astfel de tentative. Probabilitatea unei rupturi în interiorul PSD se menţine însă, dar depinde şi de evoluţiile şi performanţele partidelor aflate la guvernare.
Coaliţia guvernamentală – marcată de tensiunile dintre partide
În ceea ce priveşte coaliţia aflată la putere (Alianţa D.A.- UDMR-PC), previziunile analiştilor privind escaladarea conflictului între partidele componente par să se adeverească. Reprezentanţii acestor partide recunosc, în unele cazuri, că există unele disfuncţionalităţi şi neînţelegeri generate de gestionarea guvernării.
După 1996, CDR s-a confruntat cu trei tipuri de opoziţie din partea partidelor reprezentate în Parlament. Este vorba despreopoziţia “clasică” a partidelor care au pierdut alegerile (PDSR, PRM), ai căror parlamentari au acţionat concertat în sensul cenzurării “puterii” şi a guvernelor sale, prin susţinerea în comun a moţiunilor simple şi de cenzură prezentate în Parlament şi prin solidarizarea în susţinerea altor interese comune. Cel de-al doilea tip de opoziţie a fost reprezentat de partidele nou-apărute în Parlament ulterior alegerilor – ApR şi Alternativa României care a ieşit din CDR în 1998. Caracteristic în cazul acestor partide a fost promovarea unei politici de independenţă şi refuzul “afilierii” necondiţionate la una dintre cele două tabere tradiţional antagoniste “putere”-“opoziţie”, ceea ce le conferea o anumită mobilitate şi o disponibilitate pentru o viitoare colaborare cu oricare dintre partidele aflate atunci la putere sau în opoziţie. O opoziţie marginală a fost chiar cea din interiorul CDR şi al coaliţiei de guvernământ, unele partide şi formaţiuni politice comportându-se faţă de acestea ca şi cum ar fi fost în opoziţie (cazul Alianţei Civice, care în noiembrie 1997 adopta o moţiune de avertisment adresată CDR, prin care cerea restructurarea acesteia, în caz contrar ameninţând cu retragerea din CDR).
După 2004 şi mai ales pe parcursul anului 2005, s-au putut identifica unele asemănări cu perioada din 1996 în conturarea unei opoziţii la actuala guvernare. Opoziţia clasică – PSD, PRM – se menţine şi acţionează într-un mod relativ similar. De asemenea, o serie de partide, de tipul Partidul Iniţiativa Naţională, se situează pe zona de mijloc, vizând o creştereelectorală în urma compromiterii partidelor mari. În al treilea rând, existenţa unei opoziţii marginale în interiorul coaliţiei de guvernare este confirmată printr-o serie de conflicte şi critici care vin mai ales din zona UDMR şi a Partidului Conservator. Deşi marcată de un conflictualism accentuat, coaliţia reuşeşte să evite unele erori făcute de CDR şi se diferenţiază printr-o mai bună gestionare a guvernării, dar şi printr-o serie de actori care au înţeles să nu repete greşelile fostei CDR.
Tensiunile din PSD şi din coaliţia de guvernare favorizează partidele mici
Tendinţa de depăşire a bipolarismului Alianţa D.A.-PSD este vizibilă prin apariţia unor partide noi în viaţa politică. În ultimii ani s-a putut constata faptul că unele partide, deşi fără o forţă electorală semnificativă, pot avea un rol major în jocul puterii în cadrul mecanismului decizional.
Deşi este considerat parte componentă a coaliţiei de guvernare, Partidul Conservator acţionează în unele cazuri ca un partid din opoziţie. Partidul Conservator s-a remarcat pe scena politică prin pragmatismul şi flexibilitatea sa ideologică, modelul său acţional fiind cel al unui catch all party. Racolarea unor membri şi a unor personalităţi de la alte partide politice a condus la o creştere a rolului său pe scena politică, dar şi la etichetarea sa ca un actor fără prea mare succes la electorat, dar capabil să speculeze oportunităţile care îl pot avantaja în plan politic. Intrarea în Parlament şi cooptarea în coaliţia de guvernământ l-au propulsat în zona puterii, dar pe o poziţie marginală, care nu presupune o asumare clară a responsabilităţii guvernamentale. Altfel spus, PC se plasează, la fel ca UDMR, într-o zonă confortabilă, care nu-l responsabilizează politic, dar îi permite chiar o reorientare convenabilă în funcţie de mişcările marilor partide din zona puterii.
Partidul Iniţiativa Naţională este una dintre formaţiunile politice care şi-a propus să crească electoral în urma compromiterii partidelor mari. Liderul său, Cozmin Guşă, a avut ocazia să cunoască îndeaproape deopotrivă mecanismele interne de funcţionare ale PSD şi ale Alianţei D.A. Prezent frecvent la diverse dezbateri pe teme politice sau civice, Cozmin Guşă anunţă şi susţine fervent o iminentă compromitere a actualei clase politice, respectiv a reprezentanţilor din partidele mari (PSD, PNL, PD). Critica actualei clase politice vizează tocmai reorientarea electoratului către un nou tip de politician, eliberat de complicităţile vechiului regim comunist, pe care PIN susţine că doreşte să-l reprezinte.
O nouă formaţiune care pare să crească mai degrabă datorită notorietăţii liderului său, Gigi Becali, este Partidul Noua Generaţie.Construit pe modelul PRM, PNG vizează tocmai racolarea electoratului acestuia, prin specularea frustrărilor naţionaliste şi a predispoziţiei native a românilor către religiozitate şi credinţa în Biserică. Dincolo de aşa-zisa charismă a liderului său, de notorietatea pe care i-o conferă victoriile echipei de fotbal Steaua, PNG este vizibil în plan mediatic printr-o serie de scandaluri legate de cumpărarea unor partide mai mici (PPCD), dar şi prin diverse acţiuni caritabile ale liderului său.
Indiscutabil, şansa partidelor mici este ca formaţiunile politice mari să dezamăgească electoratul. Cu excepţia celor care renunţă să mai voteze, electorii se reorientează spre aceste formaţiuni fie atraşi de aşa-zisa charismă a unor lideri, fie pentru că speră într-o alternativă la ceea ce le propun partidele consacrate.
