Concepţia conservatoare este aceea care precizează că progresul real şi durabil nu se poate face prin salturi, ci ca urmare a unei legături armonioase dintre trecut şi prezent. Ca urmare, tradiţia este filonul fundamental al conservatorismului.
Tradiţia reprezintă, în sensul său iniţial, tot ceea ce ne vine din vremuri trecute: obiceiuri, mentalităţi, credinţe, instituţii, practici etc. Tradiţia este, deci, o cutumă; legitimitatea sa se sprijină pe responsabilitatea trecutului, autoritatea eternului ieri, adică a obiceiurilor consfinţite şi validate de timp şi de obiceiul înrădăcinat de a le respecta. Tradiţia reprezintă valoarea acordată de generaţiile prezente moştenirii de la generaţiile trecute. Tradiţia asigură perpetuarea societăţilor de-a lungul timpului. Fără tradiţie societăţiile umane s-ar dezintegra. Tradiţia nu este o simplă imitaţie. Nici o societate nu ar putea să supravieţuiască fără să adapteze credinţele, obiceiurile, moravurile transmise de trecut, din generaţie în generaţie, la realităţile prezente. Aceasta înseamnă că tradiţia ar putea să fie reinterpretată de generaţiile prezente fără a altera prea mult fondul intim al tradiţiei. Societăţiile moderne au avut şi au tendinţa să minimalizeze importanţa tradiţiilor, acordând un rol foarte important inovaţiei şi imediatului. Tradiţiile sunt asociate, în mod eronat, superstiţiilor şi iraţionalităţilor; se vorbeşte de asocierea antitetică: tradiţie-progres.
Tradiţionalismul este acel comportament care este opus iniţial oricărei reforme, rezistenţa la introducerea noului, comportament cunoscut şi sub denumirea de “conservatorism natural”. Tradiţionaliştii consideră tradiţia ca fiind fundamentul ordinii sociale şi morale, aceasta fiind în opoziţie cu speculaţiile raţionaliste şi analiza pragmatică.
Totuşi, între conservatorism şi tradiţionalism există diferenţe de conţinut. Au existat situaţii în care un individ, tradiţionalist în viaţa de zi cu zi, dar înregimentat politic în cadrul unei formaţiuni conservatoare, să acţioneze în funcţie de programul politic al partidului din care face parte, chiar dacă unele politici din respectivul program aveau conotaţii moderniste.
Fazele dezvoltării socio-economice la români s-au redus la intervale foarte scurte de timp, a fost un ritm precipitat de dezvoltare; s-au creat pe de o parte instituţii moderne care dădeau speranţe pentru viitor, pe de altă parte au existat situaţii de incompatibilitate între ceea ce se importa din afară şi situaţia din interior. În ţările pe care politicienii liberali le vroiau modele de urmat în procesul de modernizare al României, fazele dezvoltării capitaliste duraseră sute de ani, aceste faze se succedaseră la intervale mari de timp, dând timp astfel structurilor economice să se maturizeze, iar societăţii să se adapteze. Astfel se puteau adapta cu timpul mentalităţiile şi psihologia colectivă la realităţiile vremii.
Modernizarea României a fost laitmotivul politicii interne din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Efectul progresului atât de mult dorit de liberali (cu orice preţ) era conceput prin modernizare.
Etimologic, cuvântul “modern” provine din limba latină şi înseamnă “recent, chiar acum”. Modern înseamnă ceea ce aparţine epocii actuale, ce aparţine de prezent şi de trecutul apropiat. Modern este ceea ce este nou, recent, ce corespunde stadiului actual al progresului. Modern se defineşte prin opoziţie cu tradiţia.
Modernismul este o atitudine demitizantă, refractară convenţiilor şi dogmelor. Este modern ceea ce este conform cu modul nou de existenţă, mod care a ieşit în faţă, în comparaţie cu modelele vechi, tradiţionale. Noţiunea de modern exprimă conştiinţa unei vieţi noi, superioare celei anterioare. Modernitatea desemnează o perioadă istorică şi ansamblul elementelor care o caracterizează. Modernitatea a fost abordată de toate domeniile de activitate din viaţa cotidiană. În plan politic, modernitatea se impune prin crearea unor regimuri care să diferenţieze particularul de public, limitarea şi controlul puterii politice prin tendinţa de omogenizare şi accesul mulţimilor în viaţa politică. În religie, modernitatea se traduce prin laicizare. În domeniul economic şi tehnic, modernitatea se caracterizează prin efortul de a introduce în producţie şi în comerţ tehnologii noi, acestea din urmă fiind rezultatul progresului ştiinţific. În domeniul artelor, modernitatea este o tendinţă întâlnită începând cu sfârşitul secolului XIX caracterizată prin exacerbarea modernului şi respingerea tradiţionalului, prin proclamarea exclusivistă a unor noi principii ale creaţiei. A moderniza presupune, deci, a adapta (fără o analiză prea consistentă) o structură sau un element la condiţiile prezentului. Modernizarea anulează valoarea dovedită de trecerea prin sita timpului a tradiţiilor.
Nebazându-se pe experienţa trecutului, modernistul încearcă să substituie tradiţia cu noutatea, valorile vechi, dar autentice, cu posibilele valori. Modernitatea şi tradiţia sunt două noţiuni antinomice chiar dacă Eugen Lovinescu vede o integrare a tradiţiilor într-o formulă estetică sincronă cu spiritul timpului.
Cine confundă progresul cu modernitatea dă dovadă de o analiză intelectuală rudimentară. Ca să se ajungă la progresul autentic trebuie să se ţină cont de legile tradiţiei. Progresul autentic este punctul de intersecţie al avantajelor materiale aduse de inovaţie cu valoarea dată de experienţă a tradiţiilor. Progresul este dat de intersecţia a două forţe care se echilibrează: forţa de conservare, exprimată de ansamblul credinţelor şi tradiţilor, şi forţa de expansiune, de transformare evolutivă şi de adaptare la necesităţile timpului. În schimb, modernitatea este antitradiţională prin definiţie, ea este efectul dorinţei necumpătate de progres.
Aşa cum liberalii îşi trag esenţa concepţiilor lor politice prin trimitere la progres, conservatorii analizează evoluţia structurilor sociale, politice, economice şi culturale prin raportarea la tradiţie.
Conservatorii români vroiau să armonizeze fondul tradiţional de existenţă cu formele civilizaţiei occidentale.
Reprezentanţii gândirii conservatoare româneşti se pronunţau pentru un progres lent şi fără salturi în concordanţă cu fondul tradiţional specific poporului român. Noul nu trebuie introdus doar de dragul faptului că e nou şi venit dinspre Apus, el trebuie să fie şi necesar şi posibil de introdus.
Conservatorii români constatau ruptura pe care o poate provoca progresul prin salturi, considerau ca fiind o imposibilitate ca acesta să producă valoare şi calitate. Deşi toţi conservatorii merg pe mâna progresului măsurat, criterile de analiză ale acestuia diferă însă. Dacă pentru un mare proprietar funciar, cum este cazul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, progresul măsurat însemna posibilitatea de a-şi păstra un timp cât mai îndelungat imensele sale proprietăţi, pentru Mihai Eminescu sau pentru Constantin Rădulescu-Motru scopul este păstrarea identităţii proprii a civilizaţiei şi etnicităţii poporului român.
La începutul secolului XX, Titu Maiorescu constata: “adevăratul progres al unei politici reale este scoaterea la iveală şi elaborarea acelor idei care, într-o anumită ţară şi într-un anumit timp, sunt indicate de împrejurările de fapt şi trebuiesc aduse la îndeplinire, în ordinea treptată a urgenţei şi a importanţei lor în timpul apreciabil al generaţiei în care se produc”. Deci calitatea cere în primul rând cumpătare şi echilibru, altfel se ajunge, după exprimarea lui Edmund Burke referindu-se la revoluţionarii francezi, să dărâmi o casă care necesită reparaţii posibil de realizat şi să te apuci să construieşti o alta fără să ai materialul necesar şi nici măcar o idee despre construirea unei case.
Gândirea conservatoare este dominată de prudenţă şi cumpătare aşa cum o sintetizează Barbu Catargiu prin fraza: ”Fiţi înţelepţi, fraţilor; răbdare, şi vor veni toate cu încetul”. O politică plauzibilă pentru viitor cere în primul rând cumpătare în conceperea şi punerea sa în aplicare; o încercare hazardată de a introduce şi aplica o politică ce, la nivel teoretic, ar putea însemna progres poate să se transforme la nivel practic în regres. Conservatorii vedeau în simţul măsurii, al cunoaşterii temeinice a realităţii şi posibilului o lege fundamentală care ar trebui aplicată în politică; nimic nu trebuie să se facă pripit, după cum se exprima Lascăr Catargiu: ”Dacă se poate, da, dar numai dacă se poate”. Conservatorii nu interziceau schimbarea în sine, ci numai schimbarea inutilă şi inoportună, schimbare impusă nu de realitate, ci de proiectele unei imaginaţii necontrolate. Modernitatea a tratat societatea ca instrument al unor planuri arbitrare. Societatea nu trebuie să fie un simplu instrument al voinţei, ea este o realitate complexă care nu se lasă uşor schimbată de ambiţii şi dorinţe nepotrivite cu datele problemei existente.
Continuare în numărul viitor
