continuare din numărul precedent
Între 1941 şi 1945 C. Papanace a fost închis în mai multe lagăre şi închisori, la Burgenbruck, Buchenwald, Dachau, Spandau. O vreme, după evenimentele de la 23 august 1944, s-a aflat la Viena unde a refuzat categoric să se implice în activitatea comitetului naţional şi a guvernului condus de Horia Sima, după care si-a găsit adăpost în Italia. Mai înainte, în ianuarie 1943, a fost numit în conducerea restrânsă a mişcării legionare, situaţie care s-a repetat 11 ani mai târziu. Spre sfârşitul anului 1945, după mai multe peripeţii, C. Papanace şi-a găsit adăpost la Salo, în nordul Italiei, pe malurile lacului La Garda, unde şi-a petrecut restul vieţii, mereu sub ameninţarea expulzării, datorită implicării sale în activităţi politice pentru care diverse state străine (român, grec, iugoslav) au făcut presiuni asupra autorităţilor italiene.
În exil, după 1945, patru decenii la rând, Constantin Papanace a desfăşurat activităţi pe mai multe planuri. Ca militant, s-a implicat direct în viaţa mişcării legionare, dar din ce în ce mai puţin. Conform vocaţiei sale, a devenit din ce în ce mai mult un doctrinar. Astfel a început să scrie mai întâi sub formă de scrisori şi broşuri, apoi în volume, “Orientări pentru legionari”. A alcătuit o serie de scrieri de doctrină legionară precum “Concepţia de viaţă şi stilul de luptă legionar”, “Îndreptar legionar în exil” etc.
Apoi a început să publice o serie de lucrări privind trecutul românesc, diversele personalităţi şi figuri pe care le-a cunoscut. Astfel publica de exemplu “Destinul unei generaţii (geneza şi urmările lui 10 decembrie 1922)”. În acelaşi context se situa şi evocarea poetului naţional: “Eminescu. Un mare precursor al legionarismului românesc”. În scopul editării şi difuzării acestor lucrări ale sale, a iniţiat colecţia “Biblioteca verde”, în propria editură “Armatolii” de la Roma, în care a publicat şi alţi autori, ca de exemplu Nae Ionescu, Ion I. Moţa etc.
Din ce în ce mai mult însă preocuparea principală a lui Constantin Papanace începea să devină una legată în modul cel mai direct de ramura românismului sud-dunărean din care el însuşi făcea parte. Această preocupare s-a materializat atât printr-o acţiune practică în plan politic, cât si în redactarea unor lucrări ca urmare a unei ample investigaţii de cercetător.
Se pare ca Papanace se documentase serios, încă din ţară, asupra trecutului şi perspectivelor ramurii sudice a românismului, din care s-a considerat toată viaţa ca făcând parte. Astfel, chiar la începuturile exilului său italian, a redactat o amplă lucrare pe care o încheia conform cuvântului introductiv la Tagliacozzo, la 1 ianuarie 1947. Mărturisea atunci intenţia sa de a edita o arhivă “Ţara noastră“, care urma a cuprinde studii interdisciplinare privind destinul istoric şi politic al aromânilor.
Respectiva lucrare (apărută din păcate la multă vreme după moartea autorului) cuprindea trei părţi distincte. Se începea cu o privire retrospectivă asupra acţiunii de redeşteptare naţională a aromânilor. Se continua cu o secţiune privind realităţile contemporane, aşa cum nu întotdeauna le percepea corect autorul. Partea a treia se constituia în ceea ce Papanace denumea “Jaloane de orientare (îndreptar de luptă pentru aromâni)”. Acolo C. Papanace sublinia câteva idei, cărora le-a rămas apoi fidel, în cele patru decenii pe care le-a mai trăit. El sublinia că aromânii erau o parte a neamului românesc şi că istoria lor, trecută, prezentă şi viitoare, nu poate fi separată de a celorlaltor români. Totodată, vorbea despre responsabilitatea statului român pentru fraţii rămaşi în afara hotarelor. Sublinia apoi necesitatea păstrării în spaţiul sud-dunărean a calităţii şi mândriei de a fi aromân. Îi îndemna pe aromâni: “Nu uita că eşti la tine acasă în orice parte a Peninsulei Balcanice te-ai găsi, căci aceasta ţi-a fost leagănul din moşi-strămoşi”. Concluziona: “Neamul nostru este o comoară nepreţuită, îţi dai seama de valoarea ei abia atunci când ai cunoscut alte popoare, fie din cele mai evoluate şi bine înzestrate… Într-un moment greu pentru neamul nostru, când este sub jug greu, asuprit, decimat, hulit chiar de ai săi, noi credem în destinul politic al aromânilor şi în realizarea lui istorică”. A început practic atunci o anume dihotomie în ceea ce mărturisea public în scopuri politice şi ceea ce gândea intim şi a lăsat în manuscrisele sale, cu limbă de moarte, Constantin Papanace.
Având în vedere dezinteresul complet al autorităţilor de la Bucureşti, precum şi politica deznaţionalizatoare şi asimilatoare promovată de toate guvernele balcanice, fie democratice, fie dictatoriale, comuniste, în memoriile şi acţiunile sale publice, invocând acte internaţionale privind drepturile popoarelor şi minorităţilor, Constantin Papanace a militat pentru aromâni ca şi cum ar fi fost o etnie separată, distinctă în spaţiul sud-dunărean. Pe de altă parte în scrierile sale cu caracter ştiinţific, ca şi în diverse împrejurări cu caracter mai mult sau mai puţin intim, C. Papanace a considerat că aromânii reprezintă ramura sudică a unui popor european, cel românesc, din care şi-a afirmat până la moarte mândria de a face parte.
Încă din 1948, s-a antrenat în modul cel mai direct în apărarea drepturilor aromânilor din Balcani. Astfel în diverse ziare, a publicat o serie de articole în legătură cu situaţia aromânilor din Grecia, vorbind chiar despre un adevărat genocid ce era promovat acolo. A întreprins acţiuni din cele mai diverse.
Din arhiva sa selectăm doar câteva din intervenţiile sale politice. În două rânduri, de exemplu, în cursul anului 1948, se adresa regelui Mihai, solicitându-i sprijinul în vederea ajutorării ramurii balcanice a românilor. Arăta astfel: “Crâncena încercare a destinului prin care trec ţara şi poporul român face ca toţi românii, oriunde s-ar găsi, să-şi strângă rândurile şi să-şi amplifice toate energiile pentru apărarea neamului întreg. Din acest simţământ de legitimă apărare porneşte gândul nostru de a vă semnala extrema gravitate a situaţiei dezastruoase pentru românii din Munţii Pindului, care, deşi atât de îndepărtaţi de fraţii lor din ţară, trăiesc aceeaşi tragedie suportând împilarea cumplită a dictatorului comunist Marcos. Tragedia acestor români din Pind este cu atât mai dureroasă cu cât se pare că nu este privită cu spirit de justă înţelegere nici măcar de lumea anticomunistă din Grecia, ţară faţă de care aceşti români s-au dovedit întotdeauna nu numai cetăţeni leali, dar şi devotaţi sprijinitori prin muncă, minte şi prin bravura lor”.
Cu altă ocazie arăta: “Credem, Majestate, că faţă de marea primejdie euro-asiatică, manifestată sub forma panslavo-comunistă, care ameninţă popoarele din Balcani, singura salvare nu se poate găsi decât în solidaritatea şi frăţia acestor popoare. Este momentul când toate asperităţile din trecut, care duc la discordie, trebuie să dispară şi să fie cultivată numai partea pozitivă care creează climatul înţelegerii. Substratul comun elino-traco-ilir care stă la baza tuturor popoarelor balcanice şi evoluţia istorică comună, cu tradiţii milenare, sunt factori care pot înlesni considerabil procesul de apropiere şi colaborare între aceste popoare. În cadrul acestei solidarităţi balcanice, şi elementul aromânesc, răspândit pe întreg cuprinsul peninsulei, şi-ar vedea mai bine garantate aspiraţiile sale naţionale”.
În acelaşi context, Constantin Papanace s-a adresat în două rânduri lui Trygve Lie, secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1949 şi 1951. I s-a răspuns de la New York că organizaţia mondială se va ocupa de această problemă. În acelaşi context s-a adresat printr-un memoriu preşedintelui american H. Truman.
Începând din 1954 a participat direct sau cu materiale la congresele FUEV ale minorităţilor europene, desfăşurate în Anglia, Germania, Austria. Propunerea sa privind o anchetă despre situaţia aromânilor din Grecia şi Iugoslavia a fost doar parţial materializată, fără a fi însă urmată de măsuri concrete.
În acelaşi timp s-a preocupat de investigarea şi popularizarea aspectelor istorice şi contemporane ale fraţilor săi. Cu eforturi deosebite, sub egida Bibliotecii române din Freiburg, apărea în anul 1952 “Mica antologie aromânească”, cu un studiu introductiv asupra aromânilor şi a dialectului lor de Constantin Papanace, care declara: “Închin această lucrare femeii aromâne, păstrătoarea limbii şi a datinilor străbune”. În 1959, în cadrul Institutului român de la Freiburg, a iniţiat o vastă acţiune pentru aromâni, care s-a materializat între altele în două volume ale “Noului album macedo-român”. Primul volum a fost consacrat aniversării întemeierii Societăţii de Cultură Macedo-Română, iar cel de-al doilea aniversa centenarul înfiinţării primei şcoli naţionale pentru aromâni în spaţiul balcanic. La cele două volume, participau prin contribuţii ştiinţifice sau amintiri personalităţi reprezentative din emigraţia românească şi un număr important de specialişti străini, nu puţini, de renume internaţional. În aceleaşi volume, erau publicate cele două contribuţii majore din multe puncte de vedere ale lui C. Papanace, în problematica celor de acelaşi neam, respectiv “Fermentul aromân (macedo-român) în Sud-Estul european” (în volumul I) şi “Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români” (în volumul II).
Între timp Constantin Papance publicase, în propria editură, dar nu numai, din păcate în tiraje restrânse, şi o serie de alte studii însoţite de anexe documentare, privind situaţia aromânilor în întregul complex al realităţilor din spaţiul sud-est european. Între acestea ar fi de menţionat: “Pro Balcania. Considerations sur l’union balcanique et la solution des problemes religieux de ce secteur europeen” (Roma 1951), “La persecution des minorites Aroumaines (valaques) dans les pays balcaniques. Le probleme macedonien. Memorandum adresse a 1’ONU” (Roma 1951), “Justice pour les aromounes (valaques)” (Roma 1952), “L’origine et la conscience nationale des aroumains. (La terreur grecque en Macedoine)” (Roma 1955), “Le droit d’asil politique et la probleme des minorites etniques oprimees” (Roma 1956), “Sur la minorite aroumaine (macedo-roumaine) dans les pays balkaniques” etc. Toate acestea au dus în final la redactarea marilor sinteze despre conştiinţa naţională şi despre destinul istoric mai vechi şi mai nou al aromânilor, consideraţi ca parte integrantă a aceluiaşi neam, întins între Nistru şi Pind.
Constantin Papanace a fost o personalitate complexă în viaţa culturală şi politică a veacului trecut, care şi-a dus existenţa în cea mai mare parte în afara hotarelor statului român. Prea puţin ştiută, personalitatea sa poliedrică merită a fi cunoscută de cei prezenţi şi de generaţiile ce vor veni.
