Pentru majoritatea statelor recent admise în Uniunea Europeană, alegerile naţionale pentru desemnarea de reprezentanţi în Parlamentul European nu au reprezentat o miză foarte importantă.
Nu este surprinzător, aşadar, în cazul României, faptul că alegerile din 25 noiembrie nu au generat un interes deosebit la nivelul opiniei publice româneşti, dar nici al mediului politic. Rolul Parlamentului European în schema instituţională comunitară este unul mai puţin mediatizat.
Trebuie să spunem că prin atribuţiile sale, Parlamentul este acea componentă instituţională prin care se doreşte democratizarea mecanismului comunitar. De la constituirea sa, în 1979, Parlamentul şi-a extins treptat atribuţiile şi rolul în procesul decizional al Uniunii Europene. Astfel că, la fiecare revizuire a tratatelor, competenţele Parlamentului European în cadrul sistemului instituţional comunitar au sporit treptat, o dată cu instituirea procedurii de codecizie introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1992), extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). În fapt, se poate aprecia că Parlamentul reprezintă componenta politică a Uniunii, forţa acestuia este dată de activitatea grupurilor sale politice. Este un fapt cunoscut că deputaţii europeni se constituie în grupuri nu în funcţie de naţionalitate, ci de afinităţile lor politice. Între cele opt grupuri politice constituite, două sunt mai puternice – Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni (EPP-ED) şi respectiv Grupul Socialist din Parlamentul European (PES).
În cazul partidelor politice româneşti, alegerile europarlamentare au o semnificaţie mai specială. Pentru fiecare dintre ele, un număr cât mai mare de deputaţi presupune o delegaţie mai numeroasă în cadrul familiei politice de care aparţine. De asemenea, pentru grupurile politice este foarte important ca partidele naţionale să aibă o cât mai mare reprezentativitate în ţara de origine.
În ultimii ani, partidele din România au reuşit să-şi consolideze relaţiile cu principalele familii politice europene. Perioada de tranziţie în care formaţiunile parlamentare au avut ocazia să-şi trimită observatori în Parlamentul European a fost extrem de utilă acestora. Se poate aprecia că în acest context, politicienilor români li s-a oferit ocazia de a se familiariza cu procesul legislativ european şi de a consolida relaţia partidelor româneşti cu cele din grupul politic la care s-au afiliat. În măsuri diferite, partidele româneşti au reuşit să-şi construiască o relaţie cu familia politică.
Familiile europene – conectate la viaţa politică din România
În cazul PSD, relaţia cu PES a cunoscut în aceşti ani o tendinţă de aprofundare. Bazele colaborării cu socialiştii europeni au fost puse în perioada în care PSD era condus de Adrian Năstase, iar contactele au fost consolidate pe măsură ce membrii PSD au înţeles importanţa apartenenţei la familia socialiştilor europeni în contextul integrării României în structurile comunitare. Miza era, deopotrivă, perspectiva participării la politica europeană, dar şi prestigiul de ordin intern pe care îl oferea PSD apartenenţa la o mare familie politică europeană. Deşi a evitat să se amestece în problemele de leadership ale social-democraţilor români, grupul PES s-a pronunţat deseori în legătură cu unele decizii ale PSD. Un exemplu relevant este restricţia formulată de PES cu privire la o eventuală alianţă cu PRM, sau dezacordul asupra unei posibilile intrări la guvernare a PSD alături de PD.
Este cunoscută, de asemenea, sugestia pe care a dat-o PES colegilor de la PSD de a refuza colaborarea cu Traian Băsescu şi de a rămâne în opoziţie pe parcursul acestui mandat. Pentru socialiştii europeni relaţia cu PSD este una extrem de importantă, în condiţiile în care acest partid are o pondere electorală însemnată pe de o parte, iar pe de altă parte, se consideră că ţările din spaţiul ex-sovietic au o contribuţie semnificativă la întărirea segmentului de centru-stânga al politicii europene.
Reprezentanţii PES s-au implicat activ în campania electorală a PSD, iar parlamentarii afiliaţi la grupul PES din Parlamentul European sunt cooptaţi la diverse acţiuni ale socialiştilor europeni. Deşi aceste contacte au avut efecte vizibile (rezoluţia în cazul românilor din Italia, demersurile şi presiunile pe care le-au făcut socialiştii în legătură cu reprezentantul României în Comisia Europeană), se poate considera că PSD mai are mult de recuperat la nivelul relaţiei cu grupul PES şi pentru a-şi consolida raporturile cu socialiştii europeni.
Raporturile PNL cu familia sa politică, ELDE, au evoluat, în ultimii doi ani, într-un sens pozitiv. Există, de altfel, o tradiţie a colaborării între cele două formaţiuni, iar în perioada preşedinţiei lui Călin Popescu Tăriceanu aceasta a fost consolidată. Parlamentarii PNL afiliaţi la grupul ELDE au fost mai puţin vizibili la nivelul forului legislativ comunitar, în schimb prezenţa liberalilor europeni în politica românească a fost mult mai bine percepută. Am putea aprecia că grupul liberalilor europeni s-a implicat activ în susţinerea PNL deopotrivă în aprecierea actului guvernării, dar şi în conflictul PNL cu fostul său partener politic, PD. Astfel, la sfârşitul anului 2006, Graham Watson, liderul grupului liberal din Parlamentul European, îl acuza pe şeful statului român că ar fi artizanul ruperii PNL.
Liberalii europeni au susţinut şi încurajat guvernul să-şi ducă mandatul la sfârşit şi au apreciat decizia PNL de a participa pe liste separate la alegerile pentru Parlamentul European. Raporturile PNL cu ELDE stau sub semnul unei bune şi stabile relaţionări mai ales la nivelul contactelor personale ale conducerilor celor două formaţiuni. Liberalii europeni reprezintă a treia forţă politică în cadrul Parlamentului European.
Pentru PD, relaţia cu familia PPE a debutat relativ recent. Raporturile Partidului Democrat cu popularii europeni se află într-un stadiu incipient. Deşi în intenţia sa de consolidare a propriilor forţe pare concentrat mai ales pe folosirea resurselor interne, PD nu a neglijat procesul de relaţionare cu partenerii din PPE. Parlamentarii PD afiliaţi la grupul popular din Parlamentul European încep acum să fie vizibili, dar este evident că adaptarea la politicile şi doctrina de centru-dreapta pe care şi-a asumat-o PD prin intrarea în PPE-DE se află abia la început. Interesul unei bune colaborări este, în mare măsură, de ambele părţi.
Este un lucru bine cunoscut faptul că PPE-DE se constituie ca un conglomerat de partide ce include un spectru larg de ideologii situate în zona de centru-dreapta. Din 1999, Grupul PPE-DE al Partidului Popular European este cel mai important din Parlamentul European, cu 278 de deputaţi din totalul de 785, ceea ce reprezintă 37% din locuri.
Este singurul din cele opt grupuri politice din Parlamentul European care reuneşte deputaţi din toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Trebuie să spunem, de asmenea, că grupul PPE-DE ocupă poziţii-cheie în structurile Parlamentului – preşedinţia a nouă din cele douăzeci de comisii parlamentare, şapte vicepreşedinţi din totalul de paisprezece şi trei chestori din cinci. Prin Hans-Gert Poettering, PPE ocupă în prezent şi funcţia de preşedinte al Parlamentului European, poziţie deosebit de influentă.
Pe de altă parte, PD a reuşit în ultimii doi ani să crească semnificativ în electoratul României astfel că pentru PPE relaţia cu partenerii săi din PD a devenit una extrem de importantă. În mod evident, contactele PPE-PD s-au consolidat mai ales în ultimul an, când reprezentanţi ai popularilor europeni au venit în România şi chiar şi-au exprimat puncte de vedere în legătură cu evoluţia politicii româneşti.
Interesul PPE pentru politica românească şi pentru dezvoltarea relaţiei cu PD a fost vizibil printr-o serie de declaraţii pe care reprezentanţii popularilor europeni le-au făcut în ultimii doi ani. De regulă, ele se rezumă la critici formulate de adresa guvernării liberale. Astfel, o delegaţie a PPE, condusă de liderii grupului CDU/CSU, Werner Langen şi Markus Ferber, remarcau, în cursul anului 2006, „oboseala” cabinetului Tăriceanu şi semnalau faptul că problemele de politică internă sunt dominante, fiind neglijate reformele în domeniul justiţiei.
În concluzie, putem remarca faptul că, dincolo de o oarecare apatie ce a dominat campania electorală pentru Parlamentul European, dar şi un aparent dezinteres al mediului politic, alegerile europene au o semnificaţie importantă: ele decid viitoarea formulă politică ce va reprezenta România în Parlamentul European.
