Încă de la căderea Uniunii Sovietice, Federaţia Rusă încearcă să-şi rezolve problemele contractuale cu Ucraina legate de livrarea şi tranzitul gazului. În timp ce de la Moscova, Ucraina era invitată să-şi onoreze restanţele financiare, de pe malul Niprului, Federaţia Rusă era acuzată că foloseşte gazul ca armă pentru a-şi atinge scopurile politice. Astfel, între cele două ţări au apărut divergenţe greu de rezolvat, ce se intensifică de regulă în mijlocul iernii şi se încheie cu acorduri ce par mai degrabă armistiţii.
Pentru prima oară problemele legate de gaz au fost abordate de Moscova şi Kiev în februarie 1993. Atunci Gazprom a invocat o datorie de 300 milioane de dolari. Gazul către Ucraina nu a fost sistat fiindcă peste o lună gigantul rus a primit în cont 48 de milioane de dolari, bani din prima tranşă de plată a datoriilor. După alte câteva neînţelegeri cu Estonia, Republica Moldova şi Belarus, pe 1 ianuarie 2006 Gazprom a oprit livrările de gaz către Ucraina cerându-i să semneze contracte de furnizare la preţul pieţei.
Patru zile mai târziu, livrările au fost reluate, însă Rusia a reuşit să-i semnaleze statului vecin că trebuie să devină un partener economic serios. Şi nu a glumit, căci la trei ani distanţă a întrerupt din nou alimentarea Ucrainei cu gaz. Numai că de această dată au suferit şi o parte din statele europene care îşi plătesc la timp facturile.
Europenizarea unei crize interstatale
Pe parcursul anului 2008, liderii Federaţiei Ruse şi Ucrainei au discutat de mai multe ori chestiuni legate de preţul furnizării şi tranzitului de gaz. Oferta inacceptabilă a Moscovei şi neînţelegerile politice de la Kiev au lăsat nerezolvate aceste chestiuni. Drept urmare, nici de această dată Vladimir Putin, prim-ministrul Federaţiei Ruse, nu s-a abătut de la tradiţie şi a ordonat Gazpromului întreruperea livrărilor de gaz către Ucraina. După care a aruncat vina asupra acesteia, afirmând, într-un interviu acordat postului de televiziune german ARD, că situaţia a apărut din cauza „unui impas politic între clanurile ucrainene care se luptă nu pentru democraţie, ci pentru ambiţii personale şi pentru a avea acces la fluxurile financiare, inclusiv la comerţul de gaze ruseşti în interiorul şi în afara Ucrainei”. În continuare a menţionat că, pentru a pune capăt diferendului, Ucraina trebuie să accepte relaţii comerciale cu Federaţia Rusă, fiind completat şi de preşedintele Dimitri Medvedev care a insistat pentru plata datoriilor la gaz. După cum se observă, criza gazelor a debutat cu acelaşi scenariu. Rusia deţine resursele şi cere să fie plătită la fel cum o fac şi ceilalţi. Ucraina, în schimb, deţine conductele şi încearcă să impună condiţiile, mai ales că este şi cel mai mare consumator. Însă ucrainenii au minimalizat un aspect sau nici nu l-au luat în calcul. Şi anume intransigenţa lui Vladimir Putin care în plină criză financiară a găsit momentul prielnic să joace mai dur şi a mers pe cartea europenizării crizei, mizând astfel ca presiunea să cadă asupra Ucrainei.
Cum s-a descurcat UE cu jocul lui Putin?
Mai exact, pe data de 5 ianuarie Vladimir Putin a avut o întrevedere de lucru în faţa presei cu Aleksei Miller, preşedintele Gazprom. Miller a acuzat Ucraina că a furat 63,5 milioane metri cubi de gaz şi, întrebat de Putin ce intenţionează să facă, a răspuns că va reduce volumul de gaz livrat la frontiera ruso-ucraineană cu o valoare echivalentă celei furate. Premierul rus i-a aprobat intenţia şi, începând cu noaptea de luni spre marţi, volumul de gaze livrat spre Europa s-a micşorat, iar în ziua de 7 ianuarie statele europene ce erau alimentate cu gaz prin conductele ucrainene s-au trezit fără presiune, în pofida faptului că, după cum recunoşteau şi oficialii ruşi, îşi onorau contractele. Ţări precum Bulgaria, Republica Moldova şi Slovacia, care depind în proporţie de 100% de gazul rusesc, au fost grav afectate. În plus, valul de frig ce s-a abătut asupra Europei a făcut ca lipsa gazelor să se simtă şi mai tare. În Balcani, numeroase şcoli şi spitale au fost închise, în Bulgaria, Slovacia şi Ungaria producţia industrială a scăzut. În tot acest interval atât emisarii, cât şi oficialii ruşi şi ucraineni făceau turul Europei pe la Bruxelles, Berlin, Praga sau Varşovia, încercând să se dezvinovăţească şi să implice Uniunea Europeană în medierea crizei.
Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, şi UE a răspuns cu multă diplomaţie părţilor implicate. Calificând situaţia „complet inacceptabilă”, prin vocea preşedinţiei cehe a UE, Federaţia Rusă şi Ucraina au fost forţate să-şi rezolve la nivel bilateral şi „imediat” neînţelegerile, atribuindu-şi doar misiunea de asistent.
În acest scop UE a mobilizat observatori la staţiile de măsurare a presiunii şi a obţinut în 12 ianuarie, datorită efortului lui Mirek Topolanek, prim-ministrul Republicii Cehe, un prim acord. Dar de această dată oficialii ruşi s-au sucit şi, după o joacă de-a v-aţi ascunselea „uite gazul, nu e gazul”, au declarat că nu pot livra gaz fiindcă nu acceptă clauza adiţională anexată de partea ucraineană la acord.
Probabil că în tot acest joc Federaţia Rusă a încercat să-i arate Uniunii Europene că frigul vine de la Kiev. Cel puţin la nivel înalt nu a reuşit. Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a admis ca ambele ţări să fie acţionate în justiţie, iar cancelarul german, Angela Merkel, a mers mai departe avertizând Rusia că riscă să-şi piardă credibilitatea din cauza întreruperii livrărilor de gaz.
Pace sau armistiţiu?
După 18 zile de tratative, război mediatic şi frig, preşedinţii celor două companii implicate în criza gazelor, Aleksei Miller din partea Gazprom şi Oleg Dubina din partea Naftogaz, asistaţi fiind de premierii Vladimir Putin şi Iulia Timoşenko, au reuşit să semneze acordul care a adus gazul în Europa.
Potrivit acordului, Ucraina va cumpăra gazul rusesc de la 1 ianuarie 2010 „la un preţ bazat pe formula europeană”, însă cu o reducere de 20% pentru anul în curs. Condiţia este ca taxele de tranzit să rămână la nivelul anului 2008. Totodată, acordul elimină intermediarii, despre care se spune că au constituit un adevărat obstacol în vederea ajungerii la o înţelegere finală.
Din datele acordului nu vedem vreun câştigător sau vreun perdant. Federaţia Rusă a reuşit în sfârşit să elimine intermediarii şi să stabilească pentru vecina sa un preţ la gaze bazat pe „formula europeană”. Victoria este de ordin moral, deoarece din punct de vedere economic a învins parţial Ucraina, ţinând cont de faptul că în acest an se aşteaptă scăderi de preţ la gaze.
Cu toate acestea, Ucraina nu este mulţumită. Preşedintele Viktor Iuşcenko şi o serie de oameni de afaceri importanţi au apreciat acordul un eşec şi nu sunt de acord cu tariful fixat. Motivul este lesne de înţeles. Ucraina este cel mai mare consumator şi merită reduceri.
În aceste condiţii se pune o întrebare. Acordul semnat de Rusia şi Ucraina este începutul păcii sau doar un armistiţiu? Poate fi şi una, şi alta. Acum mărul discordiei s-a mutat de la Moscova la Kiev, fiindcă reprezentanţii săi au jucat inteligent.
Astfel, dacă divergenţele politice vor continua în capitala Ucrainei şi oamenii de afaceri vor exercita presiuni asupra politicului, cu siguranţă Rusiei i se va cere să demareze noi tratative la fel cum s-a întâmplat în martie 2005. Asta va face din acordul ruso-ucrainean de la 19 ianuarie un simplu armistiţiu, iar ruşii abia aşteaptă ca ucrainenii să-şi exprime nemulţumirea pentru a fi îndreptăţiţi să negocieze de pe poziţii mai dure şi mai convingători în atragerea finanţărilor europene pentru proiectele South Stream şi Nord Stream.
