Implicarea femeilor în politică nu este un fenomen nou dacă apelăm la memoria istorică, dar adevărata lansare s-a produs în secolul XX, în democraţiile care au permis nu numai votul feminin, dar şi candidatura la egalitate cu bărbaţii.
Fenomenul nu se datorează atât mişcării feministe cât transformărilor sociale, politice şi economice produse mai ales în statele nordice europene.Dincolo de studii de gen, de analize şi teorii care să argumenteze dreptul la egalitate de şanse între femei şi bărbaţi şi dincolo de legislaţia care protejează în prezent nediscriminarea, la începutul anilor 2000 tot mai multe femei se implică în po litică şi candidează cu succes sau sunt numite pe poziţii de conducere de prim-plan.
Acest fenomen este prezent atât în lumea occidentală, cât şi în Asia sau America de Sud, chiar în societăţi cunoscute ca fiind conservatoare sub acest aspect. Recentele alegeri din Germania şi Chile au oferit două noi premiere politice şi confirmă pe deplin acest trend care evoluează încet, dar constant.
Femeile-politician
La nivel global, procentul participării femeilor în viaţa politică este de 16%, iar cifrele luate pe ţări sunt inegale chiar în interiorul democraţiilor liberale unde toţi cetăţenii au de jure şi de facto drepturi egale, iar egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi este un subiect la ordinea zilei. Astfel, o statistică a Comisiei Europene din 2005 indică o reprezentare foarte diversă a femeilor în structurile politice naţionale din statele membre, Suedia rămânând lider cu un procent de 45%, în timp ce Germania şi Marea Britanie au 20%, Franţa şi Italia 12%, iar Ungaria doar 9%. Reticenţele persistă însă în multe societăţi atât în ceea ce priveşte convingerea de a vota sau numi o femeie pe un post important, cât şi în interiorul propriului partid unde femeilor le ia mai mult timp decât bărbaţilor pentru a câştiga credibilitate.
Femeile-politician au dat dovadă de calităţi speciale de comunicare, carismă, deschidere spre dialog şi flexibilitate, tenacitate, perseverenţă şi determinare, putere de persuasiune, capacitate de a dezvolta mai bine reţele şi legături, reuşind să rezolve probleme în care bărbaţii au eşuat să facă reforme radicale. De asemenea femeile dau dovada unei înclinaţii speciale către problemele sociale. Margaret Thatcher, Tansu Ciller, Indira Gandhi, Golda Meir sunt doar câteva personalităţi consacrate, iar prezentul ne oferă noi figuri feminine care au şansa de a face istorie.
Noile doamne de fier
Germania, în ciuda dezvoltării sale, nu este o societate foarte deschisă în ceea ce priveşte femeile în posturi de conducere, chiar dacă mediul politic este mai feminin decât în Franţa (30% femei în Bundestag, comparativ cu doar 13% în Adunarea Naţională). Chiar majoritatea fragilă cu care Angela Merkel a câştigat alegerile este o mărturie a neîncrederii şi ezitărilor germanilor în a acorda un post atât de important unei femei. Dar, în ciuda îndoielilor care au existat asupra acestei politiciene din fosta RDG, protestantă şi fără copii, cu un stil sobru şi pragmatic, doamna Merkel şi-a început cu succes mandatul, dând dovadă de abilitate şi hotărâre pe plan internaţional în relansarea relaţiilor cu Franţa şi Statele Unite. În trei luni de mandat, susţinută de 85% din populaţia Germaniei, ea a reuşit să depăşească toate recordurile de popularitate ale predecesorilor săi.
Însă marea piatră de încercare pentru doamna cancelar este politica internă, în special economia. Guvernul de coaliţie, între CDU/CSU şi SDP, are dificila misiune de a însănătoşi şi relansa economia germană şi de a realiza reformele importante prin scăderea subvenţiilor, reforma sistemului federal, simplificarea sistemului de taxe şi mai ales crearea de noi locuri de muncă. Doamna Merkel, în al cărei birou se află portretul Ecaterinei cea Mare a Rusiei, are un test greu de trecut.
De cealaltă parte a oceanului, Michelle Bachelet a stabilit propriul record, devenind cu 45,95% de voturi obţinute în al doilea tur de scrutin prima femeie şef de stat aleasă într-o ţară sud-americană majoră. Contracandidatul său a fost Sebastian Pinera, cel mai bogat om din ţară. Chile este în prezent cea mai dinamică şi stabilă economie de piaţă şi cu cel mai mic nivel de corupţie din America Latină, doamna Bachelet câştigând alegerile nu pe fondul unei crize, ci, din contră, datorită dezvoltării economice la care a dus guvernarea coaliţiei de stânga din care face parte, dar şi datorită propriei carisme şi relaţiei pe care o are cu societatea civilă şi cu chilienii în general. Fiică a unui general ucis de torţionarii lui Augusto Pinochet, ea însăşi victimă în timpul dictaturii, educată în Germania, medic pediatru, dar şi ministru al educaţiei, iar mai apoi al apărării (premieră absolută în America Latină), mamă celibatară a trei copii şi agnostică declarată într-o ţară catolică, Michelle Bachelet este o figură aparte. O noutate este şi cabinetul chilian anunţat pe 30 ianuarie care la insistenţele preşedintei va fi compus jumătate din femei. Michele Bachelet este diferită şi de omologii săi socialişti din statele Americii de Sud. Ea practică o doctrină socială mai apropiată de cea europeană şi poate avea mai multe în comun cu preşedintele brazilian Luis Ignacio Lula da Silva decât cu preşedinţii Hugo Chavez al Venezuelei sau Evo Morales al Boliviei.
Problemele interne ale statului chilian nu sunt atât de apăsătoare aşa încât sloganul din alegeri a fost continuarea dezvoltării, reducerea diferenţelor dintre săraci şi bogaţi prin noi locuri de muncă şi reformarea sistemului de pensii, deschidere către investiţii şi mai multă democraţie. Priorităţile pe plan extern sunt menţinerea acordurilor comerciale şi gestionarea relaţiei cu Statele Unite ale Americii.
Cele două doamne nu sunt totuşi exemple singulare de femei ajunse la vârful politicii în state importante. Conform revistei americane “Forbes”, care a întocmit în 2005 un top al celor mai puternice femei, primele patru locuri sunt ocupate de politiciene. În primul rând este vorba de secretarul de stat american Condoleezza Rice, cadru universitar, implicată în administraţie încă de pe vremea preşedinţilor Reagan şi Bush Sr., care a avut un cuvânt important de spus în războiul din Irak, a susţinut retragerea Israelului din Gaza, a încurajat negocierile pentru a determina Coreea de Nord să înceteze programul nuclear. De la începutul mandatului său a legat relaţii strânse cu liderii lumii, vizitând peste 30 de state.
Pe al doilea loc se află Wu Yi, vicepremierul Chinei. Doamna Yi a fost iniţial primar al oraşului Beijing, iar în 2002 devine membră a Comitetului Central al Partidului Comunist. În ultimii ani s-a ocupat de subiecte dificile, ca negocierea acordurilor comerciale cu Rusia şi cu aderarea Chinei la Organizaţia Mondială a Comerţului.
Urmează Sonia Gandhi, preşedinta partidului de guvernământ din India, care, deşi a refuzat postul de prim-ministru, are o influenţă mare în politica indiană, şi Gloria Arroyo, realeasă în 2004 preşedinte în Filipine, fostă colegă cu Bill Clinton la Georgetown University şi sub a cărei conducere s-au realizat creşteri-record ale PIB.
Una dintre cele mai longevive femei politician este Mary McAleese, preşedintă a Irlandei din 1997. La prima sa candidatură au existat temeri că alegerea unei catolice va putea strica relaţiile Irlandei cu Marea Britanie, ceea ce s-a dovedit a fi fals. McAleese, născută în Irlanda de Nord, a atras deopotrivă simpatia catolicilor şi protestanţilor. În 1998 a recunoscut sărbătoarea protestantă de 12 iulie alături de ziua Sfântului Patrick şi are vederi liberale asupra femeilor-preot şi a homosexualităţii. Nu trebuie omisă şi Iulia Timoşenko, fostul premier al Ucrainei. “Pasionaria portocalie” s-a retras de pe scena politică revenind la afaceri, dar la următoarele alegeri din 2006 partidul său Patria ar putea să obţină rezultate foarte bune, aşa încât Timoşenko să revină pe scena politică ucraineană.
Aceste performanţe profesionale au arătat că implicarea femeilor în politică nu este doar un capriciu, aşa cum îl pot considera conservatorii care văd femeia închisă în tradiţia casnică sau oricum subordonată bărbatului. Acestui model i se opune implicarea socială, economică şi politică de pe poziţii de egalitate şi recunoaşterea nu numai a acestor drepturi egale cu ale bărbaţilor, cât şi a unor capacităţi intelectuale şi calităţi profesionale care să facă esenţială participarea lor în viata politică de prim nivel. Deşi în acest “război” zidurile ridicate de prejudecăţi au fost fisurate, ele sunt încă departe de a se fi prăbuşit, aşa încât ofensiva feminină în politică şi societate continuă.
