După o campanie viciată de dominarea mass-media de către guvern sau de către partide şi mai ales de către grupurile de interese economico-politice, Partidul Comunist – de guvernământ – a câştigat scrutinul parlamentar şi a luat o opţiune serioasă pentru dominarea scenei politice în următorii ani. Ajuns primul actor al scenei politice de la Chişinău în 2001, cu o platformă prorusă, antieuropeană şi mai ales antiromânească, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a devenit în 2005 vârful de lance al desprinderii de Rusia, de CSI şi mai ales de vechile opţiuni strategice.
Spectrul revoluţiei portocalii
Este greu de înţeles din exterior care sunt dedesubturile acestei formidabile schimbări politice. Sute de ziarişti au venit la Chişinău în ziua scrutinului parlamentar convinşi că revoluţia portocalie de la Kiev se va repeta şi în Republica Moldova. Au greşit!
Au greşit în primul rând pentru că nu au intuit mutaţiile socio-politice care au intervenit în ultimii patru ani, mai ales distanţarea preşedintelui Voronin de Moscova. Nu de Rusia, ci de Moscova, acea Moscovă conservatoare şi arogantă în raporturile cu fostele republici sovietice, altfel spus cu fostele posesiuni ale Kremlinului, fie el ţarist, sovietic sau rus! Dacă la Kiev a existat o masă de manevră suficientă pentru a schimba regimul, la Chişinău populaţia masculină între 20 şi 45 de ani – adică populaţia care merge la război, care face revoluţii, care are ceva de spus şi care iese în stradă pentru a afirma cu tărie ce are de spus – se află în afara frontierelor. Emigraţia economică atinge în Republica Moldova cote incredibile. Oficial lucrează în afara ţării 300.000 de oameni dintr-o populaţie de 4.300.000. Adevărul este că una din trei familii de cetăţeni moldoveni are cel puţin un membru în străinătate, altfel spus numărul celor plecaţi este de trei ori mai mare decât arată statisticile oficiale. Impactul asupra familiilor şi asupra echilibrului social este dramatic. Pe de altă parte, banii trimişi acasă de cei plecaţi afară – Uniunea Europeană, România, Rusia – permit supravieţuirea celor de acasă. În plan politic, segmentul de populaţie aflat în afara frontierelor nu a participat la vot într-o manieră care să influenţeze rezultatul scrutinului. Respectând legea, guvernul a deschis doar câte o secţie de vot în fiecare ţară străină. Capacitatea fiecăreia- 2000-3000 de voturi – nu a răspuns necesităţilor.
O altă ciudăţenie a fost lipsa secţiilor de vot în Transnistria. Cetăţenii Republicii Moldova care locuiesc în Transnistria şi care au dorit să voteze parlamentul Republicii Moldova au fost siliţi să treacă Nistrul şi să voteze în cele 9 secţii de vot deschise în zona aflată sub controlul autorităţilor de la Chişinău. Evident, foarte mulţi rusofoni nu şi-au putut exprima votul. Toate aceste condiţii – blocarea tinerilor plecaţi la muncă şi a rusofonilor, manipularea mass-media, sprijinul obţinut de la liderii pro-occidentali ai României, Georgiei, Ucrainei – au avantajat Partidul Comunist.
Republica Moldova – republică parlamentară
Pragul electoral – 3% în cazul candidaţilor independenţi, 6% în cazul partidelor şi 9% în cazul alianţelor alcătuite din trei partide – a simplificat la maximum echilibristica politică. Doar trei formaţiuni au depăşit pragul electoral: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, Blocul Moldova Democrată şi Partidul Popular Creştin-Democrat. Nu este o surpriză, sondajele de opinie au anticipat corect rezultatul. Nu este o surpriză nici scorul obţinut de comunişti, inferior celui obţinut în 2001, din cauza erodării imaginii pe perioada guvernării. Singura surpriză este votul rusofonilor în favoarea comuniştilor în ciuda declaraţiilor dure la adresa Rusiei, venite tocmai din partea preşedintelui Voronin. Formaţiunile rusofone – Rodina şi Ravnopravie – nu au obţinut cele şase procente necesare pătrunderii în Parlament, dar au totalizat 10%. Dacă scrutinul s-ar fi desfăşurat normal – altfel spus, dacă ar fi votat şi toţi rusofonii din Transnistria -, poate că Parlamentul ar fi arătat altfel!
Din modul de organizare a scrutinului – aplicând strict legea, a fost deschisă doar câte o secţie de vot în fiecare ţară străină, deşi în afara graniţelor sunt aproape un milion de cetăţeni -, rezultatul a fost uşor de anticipat: cei rămaşi acasă, majoritatea persoane de vârsta a treia, au optat pentru comunişti, cei care au asigurat stabilitate politică şi socială, au plătit pensii – deşi pe seama banilor veniţi din străinătate -, au impus ordine şi disciplină în societate.
Adevăratul dirijor al proceselor politice din Republica Moldova este preşedintele Voronin, cel care stăpâneşte poliţia, serviciile secrete, procuratura, practic tot. Voronin a surprins societatea şi clasa politică adoptând un ton dur la adresa unor cercuri ruseşti – nu la adresa Rusiei! – şi propunând societăţii o politică orientată către Statele Unite şi Uniunea Europeană. O mişcare surprinzătoare pentru cel care, în 2001, a câştigat alegerile promiţând aderarea Republicii Moldova la CSI şi adoptarea limbii ruse ca a doua limbă oficială a statului.
Transnistria – principala problemă de securitate a continentului
Voronin a intrat în conflict cu Kremlinul în 2003 când a refuzat să semneze proiectul de federalizare a Republicii Moldova, memorandumul Kozak, care ar fi rezolvat conflictul cu Tiraspolul, dar ar fi transformat ţara într-o specie pe cale de dispariţie. Preşedintele rus, Vladimir Putin, s-a întors atunci la Moscova chiar în momentul în care avionul său se pregătea să aterizeze la Chişinău!
La rândul său, preşedintele Putin a refuzat să permită semnarea Declaraţiei de Securitate şi Stabilitate în Republica Moldova, practic proiectul preşedintelui Voronin de reglementare a crizei din Transnistria. Rusia nu şi-a onorat nici până azi angajamentele asumate la summitul OSCE de la Istanbul, din 1999, privind retragerea trupelor sale din Georgia şi Republica Moldova. Kremlinul insistă pentru adoptarea unei reglementări politice a statutului special al Transnistriei, în timp ce guvernul de la Chişinău cere adoptarea unor mecanisme de presiune care să-i convingă pe separatiştii de la Tiraspol să accepte suveranitatea Chişinăului. O suveranitate puternic ştirbită în momentul în care preşedintele Voronin – născut în Transnistria – nu poate trece Nistrul pentru a-şi vedea mama.
Dincolo de motivele emoţionale, Transnistria este o rană deschisă în trupul firav al Republicii Moldova, dar şi o sursă de insecuritate continentală. Transnistria este o rampă pentru trafic de armament, droguri, carne vie, substanţe strategice. Prin Transnistria trec conductele de aprovizionare cu gaz, magistralele electrice, aici se află ultimele capacităţi de industrie grea ale Republicii Moldova. Nu în ultimul rând, în Transnistria trăieşte un număr semnificativ de etnici români.
Lipsa de control asupra Transnistriei ridică probleme serioase şi pentru securitatea întregului continent, în special prin dimensiunile de nebănuit ale traficului de arme şi substanţe interzise, dar şi prin structurile de tip mafiot, de criminalitate organizată transfrontalieră.
Chiar în timpul campaniei electorale, Republica Moldova a primit girul european. La Bruxelles a fost semnat un document care conturează parametrii relaţiei dintre Chişinău şi Uniunea Europeană, care stabileşte obiective comune şi obligaţii din partea Republicii Moldova, dar şi dimensiunile ajutorului financiar oferit de Uniunea Europeană. Împreună cu sprijinul politic oferit discret de Statele Unite – inclusiv prin susţinerea pe care Voronin a primit-o din partea preşedinţilor Băsescu, Saakaşvili şi Iuşcenko -, oferta europeană vine în sprijinul unei opţiuni pro-occidentale a conducerii de la Chişinău şi poate fi momentul de îndepărtare a Republicii Moldova de diferitele proiecte regionale gândite la Kremlin.
