La început de miez de vară, agenda premierului României, Victor Ponta, a inclus un turneu asiatic, în cursul căruia a avut numeroase întâlniri bilaterale printre care cele mai semnificative fiind cele cu omologul său chinez – Li Keqiang, cu şeful guvernului din Hong Kong – Leung Chun-ying şi chiar cu noul preşedinte al Chinei, Xi Jinping.
Iar la revenirea în patria-mamă, europeană în acte şi balcanică în comportament şi atitudine până în cele mai esenţiale celule instituţionale ale sale, agenda media arondată taberelor guvern-preşedinţie a propagat o multitudine de acuze, fără scuze dar cu multă emfază şi multe explicaţii duse până la nivel de propagandă proletară (semn că şi la Guvern, comunicarea a rămas undeva prin secolul ce trecu). Mult, puţin ? Cu mandat sau fără mandat din partea Cotroceniului ? Cu sau fără delegaţie de oameni de afaceri ? Cu sau fără un plan detaliat stabilit anterior prin demersuri diplomatice ? Adevărul, ca de obicei, pare a fi undeva la mijloc. Iar răspunsurile la aceste întrebări nu mai schimbă cu nimic o realitate deja existentă.
Avem un parteneriat. Cum îl gestionăm ?
Din toate aceste aspecte de suprafaţă despre care nimeni nu-şi va mai aduce aminte peste zece ani, avem un singur lucru cert, şi pozitiv: deschiderea (sau re-deschiderea) unui palier diplomatic neglijat sistematic în ultimii douăzeci de ani – Asia, cu vedere spre principalul jucător mondial în zona Asia-Pacific şi al doilea la nivelul economiei mondiale, chiar aşa crizată şi scârţâind grav din toate încheieturile: China. România, prin vremelnicul său lider de executiv, şi-a „atins un obiectiv extrem de important pentru România, acela de a avea primii din zona noastră europeană o întâlnire la cel mai înalt nivel cu preşedintele Chinei şi primul-ministru, la doar două sau trei luni de când au preluat funcţia” şi are acum o agendă afirmativă cu gigantul economic ce pare că va face jocurile unei mari părţi din geopolitica secolului XXI. E acesta un lucru de condamnat ? (Suntem cumva atât de orbiţi de vraj(b)a „coabitantă” dintre palate încât nu mai putem distinge cât de cât obiectiv ce fac aleşii noştri (în răstimpul în care nu-şi revarsă prin ecranele televizoarelor armonica guvernare a destinelor acestei naţii) ? Eu încă mai sper că nu, iar unele opinii pozitive privind demersul premierului Ponta, opinii ce au venit din partea unora din criticii săi par să confirme că încă putem reveni la normalitate. )
Mai degrabă cred că ar trebui să vedem cum se pot concretiza toate aceste declaraţii de bună intenţie. Câte din investiţiile din cadrul Secretariatului China – Europa de Est (proiect iniţiat de fostul premier chinez Wen Jiabao, în cadrul căreia România a devenit una dintre ţările care urmăresc să acceseze resurse din cadrul bugetului de 10 miliarde de dolari pus la dispoziţie de partea chineză) vor viza România şi câte vor şi da roade ? Avem legislaţia care să ofere un climat de afaceri dacă nu atractiv, cel puţin măcar normal ? Cum rezolvăm corupţia instituţionalizată care îl fac şi pe cel mai stoic investitor să-şi ia lumea în cap ? Dar infracţionalitatea din domeniul fiscal ? Câţi din miniştrii actuali sunt realmente capabili să gestioneze în interesul ţării astfel de proiecte ? Iată o serie de întrebări care trebuie să-i dea de gândit primului ministru ceva mai mult decât superficiala gâlceavă generată de orgolii supradimensionate.
Avem atuuri. Cum le utilizăm ?
Mai mult, avem un plan strategic bine gândit şi ancorat în realitatea economică privind parteneriatele vizate ? Sau vom accepta ca de obicei orice fărâmitură care ni se oferă, pentru că suntem incapabili să utilizăm propriile noastre atuuri ? Varianta din urmă mi se mare, din păcate, extrem de probabilă, şi ca să mă convingă că greşesc, miniştrii cabinetului Ponta în frunte chiar cu domnia sa ar trebui să explice public ce strategie de abordare au. Faptul că avem proiecte şi oportunităţi e important şi atât. Nu suntem singurii care au. Dar suntem deocamdată în afara turbulenţelor din zona euro. (Insă a pretinde că vom deschide poarta către Europa pentru China e o „aroganţă adolescentină”, la fel de amuzantă ca şi cea cu „săritul peste rând” în cadrul întrevederilor diplomatice.) Şi pentru că nu e îndeajuns un parteneriat, fie el şi ambalat frumos cu eticheta „strategic”. România mai are şi alte parteneriate strategice, cu jucători mondiali de top. Însă rezultatele concrete ca urmare a acestor parteneriate încă se lasă aşteptate, şi nu de puţin timp.
În volumul „China Choice”, Hugh White reiterează ca principal parteneriat economic al secolului XXI relatia dintre US şi China, sugerând nevoia unei noi viziuni şi abordări şi argumentând cu cifre de ce este necesară renunţarea la status-quo-l existent practicat de Statele Unite pentru evitarea unei rivalităţi strategice ce s-ar putea dovedi dăunătoare Statelor Unite, şi prin extensie întregii economii mondiale. În cazul României nu se pune problema de rivalitate, ci pe aceea de necesitate. Nu doar a noastră (aşa cum s-a întâmplat în cazul parteneriatului cu US, care combinat cu incompetenţa guvernanţilor noştri a dat un rezultat logic – suntem mai degrabă „scărmănaţi” decât câştigaţi ! – că tot se clamează intens proiectele de infrastructură conduse de ministrul Şova). Iar dacă vorbim de investiţii în domeniul energetic, presupun că experţii ministrului Niţă înţeleg perfect faptul că modelul de creștere a investițiilor plănuit de China vizează strict necesităţile de compensare a propriilor lipsuri. Mai exact, companiile energetice din China sunt obligate să caute profitul peste mări pentru a compensa afacerile lor lamentabile de acasă.
Recent, într-o analiză publicată de Quartz, expertul Steve LeVine remarca faptul că „China este nici pe departe sieşi-suficientă în energie, de aceea companii precum PetroChina si Sinopec trebuie să importe mai mult petrol din exterior. Aceste companii sunt, de asemenea, extrem de vulnerabile la fluctuațiile prețurilor mondiale la energie, şi în imposibilitatea de a transfera creșterile la consumatori din cauza plafoanelor tarifare guvernamentale, ca atare pierderile vor trebui transferate în altă parte”. În acelaşi timp, companiile de energie din China, de asemenea, doresc să câştige financiar prin vânzarea de petrol și gaze (pe care le produc în străinătate) pe piețele mondiale, la concurență cu giganţi de talia BP, Chevron sau ExxonMobil. Cred că ar trebui să aflăm public unde ne situăm în acest amalgam de interese gigantice şi pe ce criterii practice şi pragmatice ne alegem partenerii, în afară de tradiţionalul „comision” ?
Pe când un parteneriat strategic cu România ?
Şi ar mai fi ceva de gândit: vom avea vreodată înţelepciunea de a nu îngropa proiectele viabile ale predecesorilor, doar pentru că fac parte din tabăra adversă ? Pentru că asta au făcut toate guvernările din ultimele două decenii cu o fervoare cu siguranţă demnă de o cauză mai bună. Vom învăţa vreodată să fim flexibili şi deschişi la minte, mai ataşaţi fondului şi nu formei, dacă fondul vizează binele altora – mai mulţi – în detrimentul intereselor unice şi personale ale fiecăruia ? Mă uit pe scena politică şi, dacă mâine cineva ar trebui să-l înlocuiască pe premierul Ponta, mi-e imposibil să nominalizez pe cineva care să corespundă acestor criterii. De bază. Cred că înainte de a se bate pe cine şi câte parteneriate strategice (ceea ce, reiterez, nu e un lucru rău !) cu greii lumii au semnat, politicienii de top ai României, cu trimitere directă la premier şi preşedinte, ar fi bine să gândească un parteneriat strategic cu propria ţară. Pentru că, deşi nu e un monument de inteligenţă în integralitatea sa, poporul român înţelege că averile lor, ale politicienilor, nu vin din salariile plătite de contribuabilul român, ci din alte „beneficii” ale statutului la care nu ar fi avut acces fără votul său. Ca atare e îndreptăţit să vrea prioritate ca partener strategic.
