Spaţiul rural, agricultura şi situaţia ţăranilor sunt probleme în jurul cărora se discută public de 140 de ani dacă este să luăm ca referinţă anul 1864, când a avut loc prima reformă agrară modernă. După ce a trecut prin mai multe reforme, sub diferite regimuri politice, România rurală se află în faţa unui ultim test care ar trebui să transforme sărăcia şi subzistenţa în profit şi competitivitate. Astfel, la începutul secolului al XXI-lea, în contextul integrării europene şi al aplicării unei noi politici, de data aceasta a Politicii Agricole Comune (PAC), România rurală revine în centrul dezbaterilor politice şi economice.
Obiectivele PAC sunt creşterea eficienţei folosirii resurselor şi adaptarea producţiei la cererea pieţei cu consecinţe în reducerea forţei de muncă în agricultură, crearea de locuri de muncă alternative şi îmbunătăţirea calităţii produselor. În acest sens, pentru 2007-2009 România a obţinut aproape 4,6 miliarde de euro plăţi directe, investiţii în dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor, pentru pensionarea fermierilor şi subvenţii.Dacă prevederile PAC oferă un tablou teoretic optimist, Estul Europei şi implicit România se află departe de acest model, iar sumele alocate şi strategia nu vor putea salva toate gospodăriile agricole.
Până când România va putea beneficia de Fondul european pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), SAPARD este programul care sprijină România în pregătirea pentru participarea la PAC, susţinând mai ales dezvoltarea rurală pe termen lung, îmbunătăţirea standardelor de calitate a produselor agricole, menţinerea locurilor de muncă în zonele rurale şi crearea altora noi, protecţia mediului, în general implementarea legislaţiei europene în domeniu. România primeşte 150 milioane de euro anual între 2000-2006, fiind a doua beneficiară ca volum al fondurilor, după Polonia.
Se anticipează că spaţiul rural, având cele mai mari probleme economice şi sociale, este cel mai puţin pregătit pentru integrarea europeană. Problemele sale şi ponderea pe care o are agricultura ne fac sceptici asupra evoluţiei pozitive pe termen scurt şi mediu, dar în acelaşi timp este nevoie de o analiză a acestor aspecte şi de identificarea posibilelor soluţii.
Ce şanse are agricultura?
S-a vorbit mult de evul mediu agricol românesc, iar comisarul european pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit, Franz Fischler, a afirmat, ca urmare a vizitei sale în România din octombrie 2004, că există o distanţă de 50 de ani faţă de agricultura care se practică în UE.
Agricultura este activitatea de bază în zonele rurale, iar ponderea sa covârşitoare a fost încă o dată dovedită în 2003, la ultimul recensământ agricol. Atunci a fost evidenţiat clar faptul că suprafaţa agricolă a României o plasează pe locul 7 într-o Uniune Europeană cu 27 de membri, pe primul loc ca populaţie rurală (47% din totalul populaţiei, iar 37,7% sunt agricultori faţă de 2% în Marea Britanie sau 18% în Grecia), dar pe ultimul în ceea ce priveşte câştigurile şi productivitatea. La aceasta se adaugă fărâmiţarea proprietăţii agricole în mici ferme de subzistenţă, fără capacitate comercială, fără utilaje mecanizate. Acest peisaj este unul prea puţin compatibil PAC.
O primă problemă o reprezintă dimensiunea fermelor. În urma Legii fondului funciar din 1991, a rezultat o împroprietărire a unui număr mare de ţărani cu bucăţi mici de pământ, de dimensiune medie de 1,75 hectare, în timp ce în UE acestea au 16 hectare. Consecinţa este ca după 2007 fermele mici, de subzistenţă în care lucrează nemecanizat mai multe persoane, să nu poată beneficia de finanţări şi de subvenţii agricole, produsele să nu facă faţă pieţei şi, în consecinţă, să dispară. După 2007, o fermă mare va putea primi până la 300.000 euro pe an, în timp ce una mică maxim 1000 euro, dar în România dimensiunea minimă a fermei va trebui să fie stabilită sub 3 hectare (modelul UE) pentru că aproximativ 2, 3 milioane de ferme nu ar fi eligibile.
Aşa cum afirma negociatorul-şef pentru România, Vasile Puşcaş, o soluţie pentru aceste persoane o constituie asocierea, ceea ce ar duce la folosirea în comun a utilajelor, mărirea suprafeţei şi accesul la finanţări. Dar în realitate asocierea este minată de neîncredere şi rivalităţi, mentalităţi învechite sau neînţelegerea procedurilor. În legătură cu acest ultim aspect a devenit evident că pregătirea şi informarea agricultorilor sunt foarte precare. Astfel, pentru a-i instrui, dar şi ca o precondiţie în obţinerea de finanţări, ţăranii trebuie să obţină diploma de fermier acordată de Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă sau de Direcţiile Agricole Judeţene (cei care nu obţin diploma vor avea acces doar la plăţile directe).
Nu trebuie omise oportunităţile de dezvoltare agricolă: soluri fertile şi condiţii naturale favorabile agriculturii, tradiţie în domeniu, potenţialul de dezvoltare a fermelor ecologice şi a produselor de nişă. Fermierilor trebuie să li se spună că ei vor fi doar o parte a unei pieţe mari şi trebuie să se specializeze pe domeniile unde pot fi cu adevărat competitivi. În ceea ce priveşte agricultura ecologică, a fost deja stabilită legislaţia. Investiţiile sunt anticipate a fi mari doar în producţia animalieră datorită retehnologizării, dar în cultura plantelor costurile rămân aceleaşi. Dar finanţatorii susţin producţia ecologică, iar alimentele bio sunt rare şi scumpe, cu 20-30% mai mult decât cele obişnuite. În plus, Ministerul Agriculturii sugerează produsele de nişă care sunt bine plătite în UE şi nu au cote de producţie: lapte de capră, bivoliţă, oierit, melci, ciuperci sau fructe de pădure.
În prezent este evident că în România sunt doar câteva ferme pregătite pentru piaţa UE, iar majoritatea ţăranilor vor trebui să renunţe la comerţ. Reducerea numărului fermelor este o tendinţă a agriculturii moderne care promovează ferme din ce în ce mai productive în care fermieri puţini cultivă suprafeţe mari.
La toate acestea se adaugă problemele sociale ale celor care vor trebui să renunţe la activităţile agricole şi pensionarii. Pentru aceştia, Reforma Fischler a prevăzut fonduri care să susţină recalificarea (turismul rural, încurajarea practicării artizanatului popular sau calificarea pentru administraţie ar putea fi soluţii), iar pentru pensionari există strategii care privesc acordarea unei pensii, inclusiv cu aportul fondurilor UE, în cazul în care aceştia decid să-şi vândă sau să-şi arendeze pământul unor fermieri tineri.
Dezvoltarea rurală
Nu în ultimul rând, dezvoltarea spaţiului rural înseamnă şi altceva pe lângă agricultură. Reforma Fischler pune accent pe dezvoltarea rurală care presupune îmbunătăţirea infrastructurii fizice: drumuri care să înlesnească accesul rapid la pieţe şi mobilitatea forţei de muncă, a celei de comunicaţii care, fiind slab dezvoltată, diminuează posibilităţile de informare şi comunicare până la infrastructura de bază care este printre cele mai deficitare din Europa. Sunt sute de sate în care apa curentă, electricitatea sau canalizarea lipsesc. Acest progres condiţionează existenţa şi succesul investiţiilor, ca şi condiţiile de viaţă ale populaţiei rurale, dar rămâne unul din punctele slabe ale României rurale. La acestea se adaugă educaţia precară, abandonul şcolar şi slaba pregătire şi puţina preocupare pe care o au profesorii din mediul rural, ceea ce creează nu doar un lanţ vicios ci, mai grav, perpetuează ignoranţa şi mentalitatea depăşită la noile generaţii. Puţinii copii de la ţară care urmează studii superioare evită sa se întoarcă în mediul rural, aşa că agricultura, la fel ca administraţia sau învăţământul, e lipsită deforţă de muncă înalt calificată.
Cu cât se apropie data semnării Tratatului de aderare, cu atât apar mai multe întrebări asupra consecinţelor negocierilor asupra agriculturii şi întregului spaţiu rural. Din păcate, transparenţa şi popularizarea urmărilor reale au lipsit, iar aspectele pozitive s-au supradimensionat. Ţăranii români sunt cei care au cele mai puţine informaţii asupra acestui proces care-i priveşte direct şi care trebuie să le schimbe existenţa Dacă strategia informaţională este deficitară, la aceasta se adaugă faptul că, aşa cum au arătat studii sociologice recente, există o ruptură între intelectualii din mediul rural şi oamenii simpli. O mai bună comunicare şi o schimbare de mentalitate ar reduce pe termen mediu costurile sociale şi ar orienta profesional forţa de muncă. Majoritatea populaţiei rurale nu este informată, iar oamenii vor fi total nepregătiţi pentru momentul postaderare.
