PD este un partid la modă, o formaţiune de viitor, motive pentru care nu prea trezeşte interesul analiştilor, care au în vedere cu predilecţie eşecurile sau perspectiva lor. În acelaşi timp, rolul PD de remorcă a preşedintelui nu este foarte interesant. Prin reducţie, politica democraţilor este aceeaşi cu a lui Traian Băsescu. Acesta este, până una-alta, marele atu al PD şi tot de aici vin riscurile.
Cu o susţinere solidă din partea PNL, PD a reuşit să treacă de faza de destructurare din 2001-2002 şi să ajungă în 2004, înaintea alegerilor, un partid respectabil de dimensiuni mijlocii. Potenţialul de creştere era, la acea dată, încă limitat, pe de o parte de exclusivitatea PNL pe partea dreaptă, iar pe de altă parte de caracterul dominant al PSD. Era foarte dificil, dar, după cum s-a dovedit, nu şi imposibil, ca democraţii să spargă aceste bariere. Este meritul aproape exclusiv al lui Traian Băsescu de a fi oferit PD şansa de a depăşi rolul de balama a guvernărilor de dreapta. Acţiunile sale inspirate din 2004, care au culminat cu succesul individual la prezidenţiale, au pus bazele unei restructurări adânci a spectrului politic şi, mai mult, a aşezat PD în centrul noilor schimbări.
De jos în sus, de la stânga la dreapta
Timp de 15 ani şi mai bine, stânga a dominat politica românească. Viitorul pare să aparţină, însă, mai degrabă dreptei. Întrebarea, pe care şi-a pus-o probabil Traian Băsescu la începutul mandatului de preşedinte, a fost aceasta: „Cum aş putea să înving şi stânga, şi dreapta în acelaşi timp?” Cum ar putea PD, un partid de stânga mai mic decât PSD, să ajungă un partid dominant de dreapta? Este probabil că PD nu şi-ar fi dorit o schimbare de statut şi de doctrină, dacă aceasta nu ar fi devenit o necesitate a proiectului politic prezidenţial. Cum în politică şi poate şi aiurea, afirmarea se face întotdeauna pe seama celuilalt, Traian Băsescu a acţionat, în numele PD, împotriva PNL şi a PSD. Pe de o parte, şeful statului a intenţionat să destructureze paradigma iliesciană, în care s-au rezolvat problemele de la Revoluţie până astăzi. Este vorba de cadrul constituţional, instituţia consensului, logica de funcţionare a relaţiilor interpartide stânga-dreapta, relaţia privilegiată cu majoritatea etc. Pe de altă parte, el a vizat să preia de la PNL rolul de alternativă de dreapta, sensul viitorului politic al dreptei.
Cele două majorităţi
Proiectul politic al lui Traian Băsescu este deosebit de ambiţios. El încearcă practic să înregistreze o performanţă cel puţin egală cu aceea a lui Ion Iliescu la începutul anilor ’90. Contextul politic îi este, prin comparaţie, mai puţin favorabil, dar pot fi identificate asemănări cel puţin de atmosferă cu situaţia existentă în România imediat după Revoluţie. Două direcţii de acţiune, prin care preşedintele îşi poate realiza obiectivele politice, pot fi luate aici în calcul: 1. către obţinerea unei majorităţi parlamentare, formată din reprezentanţii unui singur partid (PD); 2. către susţinerea majoritară a preşedintelui de către electorat pentru declanşarea unor modificări esenţiale, cum este introducerea votului uninominal sau modificarea Constituţiei. Cea de-a doua cale aparţine în exclusivitate preşedintelui, capacităţii sale de a argumenta în favoarea unor soluţii convenabile. Traian Băsescu nu şi-ar putea impune proiectele politice, chiar peste voinţa partidelor, decât dacă electoratul este, în majoritate, în mare majoritate, de acord cu el. Prima cale însă trebuie să fie urmată de preşedinte împreună cu partidul său. Nu este greu de constatat că în acest punct intervine o problemă, care ţine de diferenţa între logica de acţiune a preşedintelui şi cea a unui partid politic. Accesul la resurse schimbă complet agenda liderilor politici. Aceştia sunt preocupaţi, înainte de toate, de conservarea avantajului obţinut şi mai puţin de angajarea în proiecte riscante. S-a putut observa, de pildă, că schimbarea doctrinei PD a întâmpinat o oarecare opoziţie în partid, pentru că nu servea obiectivelor imediate ale structurii. În acelaşi timp, deşi îl susţin necondiţionat pe preşedinte, democraţii abia îşi pot ascunde îngrijorarea faţă de ce s-ar putea întâmpla dacă Băsescu ar trece la fapte. Preşedintele şi prim-vicepreşedintele PD au fost aleşi ca primari şi, în această calitate, sunt direct interesaţi de asigurarea unei majorităţi în consiliu. Or, ce s-ar întâmpla dacă Alianţa s-ar rupe? De asemenea, cu toate problemele existente între PNL şi PD, cu toată critica adusă de preşedinte Guvernului Tăriceanu, democraţii se simt bine la Palatul Victoria şi nu vor să plece de acolo.
Între PNL şi PLD
Traian Băsescu este pe deplin conştient că rezistenţa organizaţiei poate să ameninţe la un moment dat realizarea proiectelor sale politice. Deocamdată, el nu pare să ceară de la PD mai mult decât o conformare la nivelul imaginii. Va veni, însă, ziua când democraţii vor trebui să-şi asume riscuri mai mari, ceea ce – probabil – îi va pune în reală dificultate. De exemplu, nici Boc, nici Videanu nu par să vadă vreo utilitate în relaţia cu PLD. Ce vor face când Traian Băsescu le va cere să colaboreze „foarte strâns” cu Stolojan şi Stoica? Aceştia au dat deja semnale că sunt nemulţumiţi. Aducând laude preşedintelui, liderii PLD au criticat în acelaşi timp participarea PD la activitatea executivă, în cadrul Guvernului Tăriceanu. Aceasta este ceea ce Băsescu le-ar spune în particular lui Blaga şi Berceanu şi nu este exclus ca, după ce a fost folosit ca armă împotriva PNL, Stolojan să fie pus să ia în atenţie PD. Şantajul, după toate aparenţele, deja funcţionează. De partea cealaltă, PNL le transmite democraţilor că este posibil ca, din cauza comportamentului preşedintelui, să fie înlăturaţi din Guvern.
Cel dintâi partid al ţării
Chiar dacă situaţia nu este confortabilă pentru PD, să recunoaştem că nu e nici tragică. Liderii PD au anunţat recent că îşi vor depune mandatul dacă vor înregistra un eşec la alegerile europene. Ei au mai declarat, de asemenea, că ţinta PD este 35% la alegerile parlamentare din 2008. Este de-ajuns să comparăm targetul actual cu cel de acum trei-patru ani pentru a ne da seama de schimbarea care s-a produs. Dintr-un partid mic şi rău, PD este pe cale să devină un partid mare şi tare. La începutul anului 2005, anunţam („Cadran Politic”, nr. 22, articolul „Sfârşitul dominaţiei PSD”) că epoca partidului dominant a luat sfârşit. Imediat după alegerile câştigate de adversarii „partidului-stat”, existau toate datele pentru a anticipa că sistemul de partide se va restructura, devenind un pluripartidism fără partid dominant. Disputa privind fuziunea dintre PNL şi PD a acoperit o vreme aspiraţia PD de a ajunge la statutul de formaţiune dominantă, dar conflictul dintre liberali şi democraţi a făcut mai apoi aspiraţia vădită. Condus de Băsescu, astăzi PD are cele mai mari şanse să devină întâiul partid al ţării.
