Intrarea României în spaţiul politic european presupune, în mod firesc, o compatibilizare a vieţii sale politice cu realităţile europene. Într-un moment în care, din punct de vedere al instituţiilor politice, dar şi ca stil, ca model al ceea ce am putea denumi joc politic, ţările europene, în mare parte, au atins un anumit grad de maturitate, modelul politic românesc este unul confuz, incipient. Deopotrivă la nivel instituţional, în condiţiile în care România se găseşte în stadiul consolidării propriilor instituţii, dar şi în ceea ce priveşte viaţa politică propriu-zisă, prin conturarea unor curente ideologice distincte şi statuarea unor reguli ale jocului politic democratic.
Încercând să înţelegem ce model politic propune România şi ce anume o individualizează în spaţiul politic european, constatăm că este unul difuz, marcat de nevoia de schimbare, de adaptare la exigenţele Europei, dar şi de eterna tendinţă inerţiară a societăţii româneşti, de menţinere a status quo-ului. Brandul politic românesc este unul în curs de formare din punct de vedere al configurării ideologice, dar şi al suportului instituţional.
Se poate aprecia că în cei aproape 17 ani de la căderea regimului communist, în România progresele în viaţa politică au fost lente, dar, pe măsură ce procesul integrării în Europa devenea o prioritate, nevoia creării unui cadru politic performant a impus o serie de schimbări rapide. Am putea afirma că presiunile externe şi necesitatea urgentării procesului de integrare au fost stimuli esenţiali în demararea unor iniţiative ce vizau profesionalizarea vieţii politice în România.
Între schimbările benefice care au marcat partidele politice putem menţiona o mai accentuată preocupare a acestora de a se fundamenta pe criterii doctrinare, precum şi o orientare a lor predilectă către curentele ideologice europene. Conectarea la marile doctrine europene este însă una mai degrabă formală. Partidele româneşti şi-au făcut contacte, colaborează în forul legislativ european cu grupurile parlamentare din familiile lor politice. La nivel programatic, dar şi ca mod de acţiunepolitică, de a participa la jocul de putere, partidele româneşti mai au de făcut multe schimbări. Este vorba, în primul rând, despre realizarea unei concordanţe între programele politice şi proiectele pe care trebuie să le pună în aplicare. Există o discrepanţă între doctrinele pe care şi le asumă şi transpunerea lor în practica politică atunci când se află la putere. Altfel spus, în ceea ce priveşte relaţia cu grupările politice europene, partidele româneşti trebuie să o aprofundeze, în sensul trecerii de la o colaborare formală la una de conţinut (asumarea programatică de facto a doctrinelor, elaborarea unor proiecte eficiente şi o transpunere adecvată în practica politică, în politici publice).
În ceea ce priveşte configurarea ideologică a scenei politice, este previzibilă o grupare mai coerentă pe zona de stânga şi pe cea de dreapta a partidelor. Deşi se află într-o perioadă confuză, deopotrivă social-democraţia, liberalismul şi mişcarea populară, este de aşteptat ca în anii următori ele să-şi precizeze mai bine poziţiile, pentru a putea fi parteneri credibili în relaţia cu partidele europene. În ceea ce priveşte curentul extremist, acesta se va menţine în zona marginală a puterii, dar se va constitui ca factor de presiune populară deloc de neglijat, mai ales în condiţiile activării euroscepticismului în spaţiul european.
Dacă am recurge la o comparaţie cu anii trecuţi, în mod categoric putem constata unele progrese semnificative la nivelul clasei politice în ansamblul său. Cum spuneam şi mai sus, comparativ cu anii ’90, tendinţa acesteia a fost de a se regrupa ideologic, în zona dreptei sau a stângii. Între acestea, pe zona de mijloc au apărut o serie de formaţiuni politice mai mici a căror tendinţă firească a fost de a se apropia de unul dintre partidele mari în perioada electorală. Un fenomen frecvent în Europa este creşterea rolului acestora, în condiţiile în care partidele mari nu obţin la alegeri procente care să le permită să formeze singure guverne. Acest fenomen pare să se prefigureze şi pe scena politică românească.
Progrese s-au făcut la nivel de discurs politic şi de gestionare a imaginii. Politicienii au devenit mult mai atenţi la mesajele pe care le transmit, la relaţia cu mass-media şi, în general, la discursul politic. Se poate aprecia că oamenii politici au ajuns să înţeleagă mai bine rolul presei în procesul de comunicare.
Un fenomen, incipient este adevărat, poate fi observat la nivelul relaţiei ales-alegător. Este vorba de tendinţa aleşilor de a se implica mai mult în problemele comunităţilor care i-a ales. Comparativ cu democraţiile consolidate, în România acest fenomen este unul abia perceptibil, dar este sesizabil într-o mai mare măsură faţă de perioada precedentă. O contribuţie majoră, în acest sens, a revenit presei, dar şi unei relative maturizări a electoratului românesc, devenit mai exigent şi mai sceptic faţă de anii ’90.
Pe fond însă, la nivelul clasei politice există unele deficienţe care nu pot fi remediate decât în condiţiile introducerii unor reglementări juridice care să profesionalizeze regulile jocului politic şi să consolideze un anumit tip de cultură a democraţiei. Fenomene nocive ca migraţia, o abordare superficială a mandatului de către aleşii locali şi naţionali pot fi remediate doar printr-o serie de acte normative care să reglementeze un nou stil de a înţelege şi de a acţiona în mediul politic.
Într-o societate din ce în ce mai politizată, se poate spune că partidele sunt, în principal, cele care furnizează politicienii şi, în general, persoanele care ne guvernează. La nivelul instituţiilor politice, schimbări majore nu s-au produs. Spre deosebire de anii ’90, există dezbateri ample şi contradictorii cu privire la noi configurări instituţionale, deopotrivă în zona politică şi în cea administrativă. Din păcate, indiferent de partidul aflat la putere, România nu a reuşit să-şi creeze un mecanism politic instituţional coerent şi eficient. Fie se acuză o anume confuzie în ceea ce priveşte competenţele celor trei puteri, fie se vorbeşte de o reformă instituţională care să clarifice raporturile de putere între acestea. Nu este foarte clar dacă se doreşte o reformare, chiar o modificare semnificativă a sistemului politic sau introducerea unor corecţii la cel deja existent.
La nivel politic, principalul aspect asupra căruia ar trebui să se acţioneze şi care ar avea un impact instituţional semnificativ ţine de un anume tip de responsabilizare a aleşilor (primari, consilieri, parlamentari). Este vorba, de fapt, despre o mai bună înţelegere a mandatului, de ceea ce presupune acesta, respectiv implicarea mai profundă a aleşilor în rezolvarea problemelor comunităţilor care i-au desemnat. Instituirea unui anume tip de relaţionare ales-alegător, care să presupună o implicare activă din partea alesului, va avea un impact benefic asupra funcţionării instituţiilor.
În ceea ce priveşte sistemul instituţional administrativ, unul dintre principalele obiective pe care şi le-a propus România este descentralizarea. O tendinţă vizibilă în ultimii ani s-a constatat însă în ceea ce priveşte o anumită preocupare pentru transparentizarea funcţiei publice. Deşi demarată cu greu şi cu unele deficienţe (lipsa unor mecanisme de control), se poate aprecia că efectele acestei iniţiative se vor regăsi într-o mai eficientă activitate la nivelul instituţiilor administrative deopotrivă centrale şi locale.
În concluzie, modelul politic românesc se diferenţiază actualmente de cele europene printr-un complex de factori generaţi de însăşi evoluţia societăţii româneşti în ansamblu – confuzie, o tendinţă de reevaluare a valorilor tradiţionale şi de adaptare la presiunile pe care le produce procesul de integrare europeană. În mod categoric, în perioada următoare, tocmai aceste presiuni vor fi cele care vor stimula o echilibrare a sistemului politic românesc.
