S-au înmulţit mesajele oficialilor români care trag semnale de alarmă privind mersul economiei. Analiştii economici bocesc inflamarea inflaţiei şi creşterea deficitului comercial. Indicatorii macroeconomici par să fi scăpat de sub control. Cu toate acestea hypermarketurile sunt pline, firmele raportează creşteri de două cifre. România din realitate pare să contrazică România din statistici.
Unde este de fapt problema? Este foarte simplu. O dată cu alegerile din 2004 a intrat în uzul public sintagma “două Românii”. Din păcate, România este puternic divizată între o populaţie (cvasi)rurală – includ aici şi populaţia din oraşele mici şi foarte mici, monoindustriale – şi România urbană, dezvoltată, dacă nu la nivel… european, măcar la un nivel apropiat de cel al ţărilor central-europene. Diferenţele dintre Bucureşti şi Budapesta sunt mult mai mici decât diferenţele între Bucureşti şi Alexandria. Ca să nu mai vorbim de o comparaţie cu o comună.
Au apărut câteva centre de dezvoltare puternice, Bucureşti, Timişoara, Braşov, Ploieşti, care atrag investiţii puternice şi se dezvoltă exponenţial. La o viteză mai mică, dar tot pe un trend ascendent sunt Cluj, Iaşi, Oradea. Din păcate, feudele baronilor, cum ar fi Constanţa, Focşani, Bacău sau Craiova, sunt ocolite şi cunosc o stagnare puternică acum când nu mai beneficiază de fonduri de la buget acordate cu generozitate de stăpânii politici.
Un alt aspect care influenţează cifrele macroeconomice îl reprezintă inacurateţea lor. De exemplu, inflaţia în România este o ficţiune statistică. Inflaţia “oficială” nu există. Ea este doar o sumă denaturată a inflaţiei din cele două Românii, adică aproape 0 în economia rurală, bazată în principal pe schimburi în natură şi autoconsum, şi inflaţia urbană. De asemenea, ponderea elementelor în “coşul” statistic nu respectă întru totul structura coşului de consum normal pentru românul mediu. Astfel, inflaţia de la Bucureşti este cu totul alta decât inflaţia de la “ţară”. Din acest punct de vedere, inflaţia este oricum percepută mult peste cea anunţată oficial.
De asemenea, majoritatea datelor sunt inacurate şi cam la doi ani asistăm la o “centralizare” şi “revizuire” a unor indicatori de maximă importanţă, cum ar fi PIB-ul, de exemplu.
Din această cauză, utilizarea datelor oficiale trebuie făcută “cum grano salis” şi mult mai importante sunt observaţiile directe. Creşterea consumului către un 10% denotă o încredere puternică a oamenilor în economie, dar în primul rând în ei înşişi. Nimeni nu se angajează la credite pe termene medii sau lungi dacă nu este sigur că va avea o sursă de venit constantă.
România care merge bine
Majoritatea companiilor anunţă creşteri de două cifre. Aceste creşteri se văd de altfel şi din creşterea încasărilor pe anumite categorii de venituri la bugetul de stat, cum ar fi veniturile din TVA şi impozitul pe venitul întreprinderilor.
Dacă analizăm structura importurilor, observăm că aproape 80% din acestea sunt ale companiilor, nu se referă la bunuri de larg consum. Din acest punct de vedere măsurile luate de BNR pentru restrângerea împrumuturilor reprezintă o reacţie mai degrabă nervoasă şi prost gândită. Nu frigiderele şi aragazurile sunt vinovate pentru creşterea deficitului bugetar. De altfel, această creştere a deficitului bugetar este un pericol mai degrabă de natură contabilicească decât macroeconomică. Deficitul bugetar al SUA a atins cote-record, ceea ce nu împiedică economia americană să aibă o viteză de creştere mult mai mare decât economiile europene care înregistrează chiar excedente comerciale, cum ar fi Germania, de exemplu. Una din greşelile care se face este că acest deficit este pus în seama României, când în realitate el este generat de firmele româneşti. Până la urmă, nu statul român are deficit comercial, ci firma X sau Y. Or, atâta vreme cât firma X sau Y obţine suficienţi bani în România pentru a-şi achita facturile în străinătate, nu văd de ce ar trebui să ne îngrijoreze acest aspect. În definitiv, de ce să nu cumpăr un brad din Danemarca dacă acesta este mai competitiv din punct de vedere al preţului şi al calităţii decât bradul românesc?
Ceea ce trebuie să îngrijoreze cu adevărat este “România de chirpici” sau “România rurală” sau cum vreţi să o numiţi. Ea a fost neglijată complet de guvernele de până acum, care s-au mulţumit să dea bani de repararea unui drum aici, de zugrăvire a unei şcoli dincolo, fără a se realiza un proiect concret de dezvoltare pe termen lung.
România urbană pare să fie în momentul de faţă pe un trend ascendent de dezvoltare şi evoluţie. Din păcate, dezvoltarea ei este trasă înapoi de cealaltă Românie care-i strică statisticile…
Părţile bune ale anului 2005
Principalul punct din programul Alianţei, cota unică, a fost introdus chiar de la bun început. Asta este partea plină a paharului. Din păcate, cota unică nu este chiar unică, ceea ce face denumirea inutilizabilă. Atâta vreme cât mai există cote de 1%, de 5%, de 10% sau de 19% nu putem vorbi de o cotă “unică”.
Măsura este bună şi a dus la rămânerea unor sume mult mai mari la companii şi salariaţi. Se vehiculează cifra de un miliard de euro – care trebuie privită cu îndoială – care ar fi rămas salariaţilor şi companiilor. O sumă atât de mare anulează din start afirmaţia opoziţiei şi a “unei părţi a presei”, conform căreia de cota redusă au beneficiat doar cei bogaţi.
Beneficiile reale de până acum sunt:
– încurajarea muncii, care în vechiul sistem era puternic penalizată (din păcate, rigidităţile din Codul Muncii şi cotele crescute ale contribuţiilor la asigurările sociale anulează o parte din efectele pozitive);
– companiile beneficiază de bani mai mulţi pentru investiţii (anul acesta, aproape jumătate din investiţiile străine directe au fost realizate prin reinvestirea profitului şi nu prin aport de capital, situaţie care demontează acuzele opoziţiei şi ale presei);
– a contribuit la strângerea unor venituri mai mari la bugetul de stat.
Din păcate, cota “unică” a fost însoţită de numeroase excepţii care au redus sumele care intră la bugetul de stat. Abia în noua variantă de Cod Fiscal, care urma să intre în vigoare la 1 ianuarie, dar care a fost amânată, se mai eliminau o parte din excepţii. Rămân însă zone importante descoperite, în funcţie de interesele economice ale politicienilor, cum ar fi piaţa imobiliară unde există o discrepanţă majoră între taxele pentru persoane fizice şi cele pentru persoanele juridice, ceea ce lasă loc liber de manevră pentru speculaţii, sau pe piaţa de capital, oricum vitregită de toate guvernele de până acum.
Tot la capitolul aspecte pozitive se constituie eforturile actualei guvernări de a elimina evaziunea fiscală. Dincolo de “zgomotul” şi “piarul” făcute de Sebastian Bodu, rămân rezultatele, care arată clar că încasările au crescut.
Punctele rele
Din punct de vedere strict economic, greşelile făcute de actualii guvernanţi sunt:
– inconsecvenţa;
– lipsa de viziune şi strategie pe termen lung;
– tratamentul discriminatoriu;
– lipsa de susţinere politică ce a dus la întârzieri legislative importante sau la “certuri” care au creat confuzie, ca de exemplu disputa pe tema TVA-ului sau a bugetului pentru învăţământ (din acest punct de vedere, Cabinetul Tăriceanu s-a văzut atacat chiar de partenerii de coaliţie);
Pe de altă parte este greşit să se judece economia românească decuplând-o de ceea ce s-a întâmplat în economia mondială ca şi cum ar fi un experiment de fizică de tipul celor care se desfăşoară în condiţii ideale de mediu. 2005 a fost un an agitat şi pentru economia mondială, cu un preţ al petrolului oscilând foarte mult şi atingând maxime record, cu catastrofe naturale, acte de terorism şi bulversări politice (respingerea de către francezi şi olandezi a Constituţiei europene). Evident că toate acestea s-au reflectat mai mult sau mai puţin şi în economia românească.
O guvernare de dreapta într-o presă de stânga
La acest bilanţ este obligatoriu să demontăm o serie de mituri create de presă şi opoziţie.
Scăderea investiţiilor străine datorită “politicii haotice a actualei guvernări”. Este un fals. Conform unui raport OECD, investiţiile străine directe în România sunt cele mai mari din ţările din jur, atingând 3,6 miliarde de euro. Este adevărat, sunt mai mici decât în 2004, dar 2004 a fost anul privatizării Petrom. Dacă scoatem această privatizare din ecuaţie avem o creştere de aproape 25%. Iar dacă adăugăm banii din privatizarea BCR – care nu ştiu dacă vor fi contabilizaţi pentru anul 2005 – am avea o creştere de 75%.
Este adevărat, s-au pierdut câteva investiţii importante, dintre care cea mai mare este cea a Montupet, în valoare de aproape 200 milioane de euro, ratată din cauza incapacităţii Consiliului Local Cluj de a se desprinde de feudalismul în care se complace.
Sărăcirea populaţiei – este de-a dreptul o glumă penibilă. Toate statisticile arată o creştere a nivelului de trai şi a consumului care contrazice flagrant o asemenea teză.
Creşterea poverii fiscale: este o altă stupizenie care nu se susţine. Adevărata greşeală a fost în prezentarea introducerii cotei unice drept “relaxare fiscală”, când ea a fost şi este o redistribuire a poverii fiscale de la impozitele directe către cele indirecte. Din păcate, mărturisesc că şi eu am căzut iniţial în această capcană, cauzată de o comunicare defectuoasă din partea actualei puteri care nu şi-a putut reprima discursul populist.
Scăderea creşterii economice. Scoasă din context, afirmaţia este adevărată. Însă cred că ar trebui să privim “the big picture”. 2005 a fost un an dezastruos în agricultură datorită catastrofelor naturale. Aşa cum arătam recent, dacă scoatem agricultura, avem în realitate o creştere economică de 5,6%, adică aproape de ţinta guvernului (asta în condiţiile unor influenţe internaţionale deloc favorabile, care au afectat toate economiile). Această creştere arată potenţialul real al economiei româneşti a cărei atractivitate a crescut foarte mult – dovadă suma obţinută pentru BCR în condiţiile în care Guvernul Adrian Năstase s-a chinuit aproape doi ani să o privatizeze…
Inflamarea inflaţiei. Aici avem de-a face cu o falsă problemă. În primul rând, este evident greşeala BNR care a trecut la o politică de ţintire a inflaţiei într-o conjunctură internă şi externă complet nefavorabilă: pe plan intern, schimbarea politicii fiscale care a adus mai mulţi bani în buzunare, liberalizarea contului de capital, un an dezastruos din punct de vedere meteorologic, dar şi unei conjuncturi externe la fel de nefavorabile, cu creşteri ale preţului petrolului, şi altele. Era obligatoriu ca Greenspanii din strada Doamnei să ia în calcul o victorie a Alianţei şi să construiască scenarii alternative (asta ca să dau un singur exemplu). Din păcate, oficialii BNR au preferat să se izoleze în turnul lor de fildeş şi din când în când să strâmbe din nas la acţiunile guvernului sau la cerinţele FMI. Pe de altă parte şi guvernul este vinovat că nu a căutat o colaborare mai strânsă cu BNR în vederea stabilirii unei strategiii economice comune astfel încât politica monetară şi cea fiscală să se coroboreze una cu cealaltă.
Ca o concluzie
Per ansamblu putem spune că din punct de vedere economic 2005 a fost un an zbuciumat care însă a întărit câteva tendinţe importante:
– economia românească este în plin proces de însănătoşire şi are un potenţial de creştere ridicat;
– inflaţia este pe un trend descendent şi poate fi controlată de către BNR;
– rezervele băncii naţionale cresc şi conferă o stabilitate superioară economiei;
– şi anul acesta s-au adăugat 2 noi companii în clubul celor cu cifră de afaceri peste un miliard de euro, iar pentru 2006 aşteaptă cel puţin alte două (în 2003 – Petrom şi SIDEX, 2004 – Metro şi Petromidia, 2005 – Dacia şi Romtelecom, 2006 – Vodafone şi Orange?);
– investiţiile străine încep să schimbe structura exporturilor româneşti de la izmene şi şosete la automobile, produse petroliere, alte produse industriale.
Pe de altă parte, a scos la iveală câteva probleme care trebuie rezolvate:
– dependenţa mult prea mare a agriculturii de capriciile naturii;
– lipsa de comunicare între instituţiile statului;
– lipsa de viziune şi strategie pe termen lung.
La fel de trist este faptul că, dacă actuala putere nu era pregătită să guverneze, nici actuala opoziţie nu este capabilă să ofere altceva decât un discurs populist ieftin. Măcar Alianţa a reuşit să mişte un pic lucrurile. Din păcate, vinul de calitate este diluat cu mult sifon, într-un şpriţ subţire, de vară.
