Într-o Moscovă aparent încremenită, la propriu şi la figurat, Vladimir Putin a părăsit biroul de la Casa Albă şi s-a îndreptat spre Kremlin, unde îl aştepta Dmitri Medvedev pentru a-i preda funcţia încredinţată în urmă cu patru ani. Conform desfăşurătorului ceremoniei, drumul între cele două locaţii a durat 7 minute.
La ce se va fi gândit Putin în răstimpul celor 7 minute? Cert este că în scurtul său discurs din cadrul ceremoniei de învestire, Putin a spus că Rusia intră într-o nouă fază de dezvoltare naţională, că Dmitri Medvedev a impulsionat modernizarea Rusiei, iar transformarea ţării trebuie să continue. Putin a vorbit şi despre nevoia de a întări democraţia în Rusia şi drepturile constituţionale ale cetăţenilor săi. „Preluând atribuţiile de preşedinte, sunt conştient de întreaga responsabilitate în faţa poporului, de interesele ţării, de securitatea şi bunăstarea cetăţenilor, care au fost şi vor rămâne pentru mine mai presus de toate. Voi face tot posibilul pentru a îndreptăţi încrederea milioanelor de cetăţeni ai noştri”, a spus Vladimir Putin.
O non-revoluţie pentru modernizarea Rusiei
Nu este prima oară când Vladimir Putin face trimitere la necesitatea unor schimbări în mod treptat, în mai multe faze evolutive. Făcând un recurs la memorie, ne amintim că în 1999, chiar înainte de demisia lui Elţân, avea să fie publicat ceea ce mai târziu a fost denumit Manifestul Mileniului, textul acestuia fiindu-i atribuit lui Putin. Mesajul central al manifestului se centra pe ideea că Rusia, pe tot parcursul istoriei sale, a pierdut din statutul său de mare putere atunci când poporul rus s-a lăsat divizat, atunci când au fost trecute cu vederea valorile comune care dau Rusiei măreţie şi o deosebesc de alte naţiuni. O viziune pe care o putem aronda gândirii unuia din înaintaşii săi favoriţi – Petr Stolâpin. Şi iată că în anul în care Rusia îl sărbătoreşte pe acesta, considerat unul dintre marii săi reformatori (aniversarea a 150 de ani de la naşterea acestuia), celebra frază rostită de Stolâpin în faţa demnitarilor din Duma de Stat în 1907 – „Dumneavoastră, domnilor, aveţi nevoie de mari revolte. Noi avem nevoie de o Rusie mare.“ – revine în actualitate şi pare să fi devenit axioma de căpătâi a puterii de la Moscova.
Prezent la lucrările recentei conferinţe cu tema „Modernizarea Rusiei: de la Stolâpin până în prezent“, vicepremierul şi ideologul Vladislav Surkov remarca faptul că Stolâpin (adept al modernizării Rusiei treptat, prin mijloace non-revoluţionare) a cerut pentru implementarea reformelor sale 20 de ani. „Situaţia este oarecum similară şi acum. Avem nevoie de 20 de ani pentru a pune în aplicare strategia de modernizare a Rusiei. Am primit deja 10 ani. Ne mai trebuie încă 10“, a opinat creatorul actualului sistem politic din Rusia. Trecând cu vederea matematica precară a eminenţei cenuşii a Kremlinului (din 2000 până acum sunt 12 ani, iar, dacă acesta îşi va arunca ochii asupra procentului de mortalitate din Rusia, va fi probabil îngrozit să vadă câţi ruşi nu vor mai prinde Măreaţa Rusiei în cei doi ani pe care îi reclamă în plus), nu avem cum să nu remarcăm un alt impediment major al acestui calcul. Timpul (şi nerăbdarea crescândă a populaţiei), nemulţumirile zilnice (de la poliţistul excesiv de zelos la birocratul corupt) cărora li se asociază în mentalul colectiv schimbările politice ce caracterizează alte naţiuni atunci când sunt nemulţumite, toate acestea par a fi duşmanii cei mai mari ai noii guvernări a Rusiei. De altfel, Vladislav Surkov a părut destul de puţin optimist şi destul de realist recunoscând faptul că, deşi soluţii pe termen lung există pe masa guvernanţilor, ele necesită timp. Pe care populaţia, asemenea vremii lui Stolâpin, ar putea să nu îl mai acorde celor aflaţi la putere. Faptul că recentele proteste s-au transformat după modelul occidental în Ocuppy Abai, o tabără de vară anti-Putin, cu manifestări ce par mai degrabă decupate din ideologia hippie decât din cea ferm decisă să înlăture un sistem, nu e suficient pentru a crede că posibilitatea unei reale revolte poate fi exclusă. Experienţa istorică a demonstrat în numeroase rânduri că forţele şi presiunile politice, uneori, îşi aleg un făgaş propriu, în ciuda eforturilor atent calibrate de a le canaliza pe un anumit drum.
Marile reforme şi micul Medvedev
Prezenţa lui Medvedev la Kremlin a fost primită bine de Occident, care vedea în acesta un mixt între replica soft a autoritarismului rus şi deschiderea către paradigma occidental-democratică. Vestul vede democraţia ca o precondiţie pentru modernizarea economică si prosperitatea socială. Faptul că lucrurile sunt percepute diferit la Moscova rezultă din însăşi percepţia pe care o are populaţia asupra acestor concepte: astfel, 47 la sută dintre ruşi consideră că democraţia este sinonimă cu libertatea de exprimare, a presei şi a religiei; în schimb, doar 24 la sută cred că democraţia implică în primul rând prosperitatea economică a ţării. Asta în condiţiile în care doar 8% consideră că Rusia este o democraţie iar 40% consideră că este o democraţie parţială – potrivit unui sondaj VITsOM. Totuşi ce şanse mai are strategia de modernizare propusă de Medvedev – cu o viziune real liberală – în condiţiile lipsei unui suport din partea populaţiei (dezamăgită de prestaţia micului preşedinte în relaţie cu marele Putin)? Asemenea lui Stolâpin, şi asemenea lui Putin, nici Medvedev nu vrea revoluţii. „Transformările sociale şi politice trebuie să fie bine gândite, raţionale, treptate şi consecvente”. „Astăzi, noi încercăm să dezvoltăm instituţii democratice insuficiente, încercăm să schimbăm economia noastră şi sistemul politic“, declara fostul preşedinte şi actual premier Dmitri Medvedev, în martie 2011 la Sankt Petersburg, în deschiderea unei conferinţe care avea ca temă „Marile reforme şi modernizarea Rusiei“. Şi identic recentului speech al vicepremierului Surkov, atunci, în cadrul acelei conferinţe care încearcă să stabilească o paralelă între reformele ţariste şi politica actuală, Medvedev a adăugat: „Continuăm de fapt politica pusă în practică acum 150 de ani“.
De când a ajuns la putere, Medvedev a făcut din modernizarea ţării una din priorităţile sale, axându-se în special pe modernizarea economiei ruse, prea dependentă de exportul de hidrocarburi, prin dezvoltarea sectorului înaltelor tehnologii. Un exemplu ar putea fi Skolkovo şi parteneriatul său cu Institutul Tehnologic Massachusetts (MIT) – un proiect căruia nu-i neagă nimeni importanţa. Dar cu o floare nu se face primăvară, spune o vorbă. Biotehnologiile, telecomunicaţiile, nanotehnologiile, microelectronica, avionica şi tehnologiile spaţiale, dispozitivele IT de înaltă performanţă sunt numai câteva dintre domeniile în care Rusia ar dori să se afirme (pe post de colaborator sau de competitor). Ambiţii mari, infrastructură din secolul trecut. O serie întreagă de eşecuri în cazul industriei spaţiale şi aeronautice. Şi o atitudine a societăţii ruse tot mai refractară la consensul şi solidaritatea socială visată de „cardinalul“ Surkov. Modernizarea Rusiei creează senzaţia unei încercări de a ajunge pe Lună cu avionul creatorului Micului Prinţ. Sociologul Aleksandr Ansan consideră că „strategia modernizării trebuie să se bazeze prioritar şi pe specificul naţional, căci astfel anacronismele ar putea fi convertite în resurse dacă modernizarea este adaptată la valorile şi tradiţiile naţiunii“.
În timp ce premierul Medvedev pare complet absorbit de noua sa jucărie – Open Government –, experţii de la Stratfor constată un lucru îmbucurător: „Criza nu a afectat serios comerţul dintre Uniunea Europeană şi Rusia (deşi comerţul a scăzut semnificativ în 2009, el şi-a revenit în 2011)“. Dar remarcă şi un fapt care e de natură să nu-l bucure deloc pe vicepremierul responsabil cu modernizarea, desigur acelaşi Vladislav Surkov… „Marea problemă a Rusiei au fost programele de modernizare şi de privatizare care trebuiau să aducă 10 miliarde dolari în 2011. Ceea ce s-a întâmplat însă a fost o scădere a acestor investiţii. Mai mult decât atât, ieşirile de capital din Rusia în 2011 au fost 70 miliarde dolari – de două ori mai mult decât cele 35 miliarde planificate –, cea mai mare parte din acest capital mergând spre Europa“. Cu alte cuvinte, în timp ce fundamentul economic al Rusiei – exporturile către Europa – rămâne stabil, investiţiile sunt în continuă scădere, ceea ce înseamnă că Moscova va trebui să-şi reevalueze planurile care depind de investiţiile europene prevăzute şi eventual să le recalculeze sau chiar să le anuleze dacă lucrurile în Europa vor continua să se agraveze.
