Sunt voci printre specialişti – atât ruşi, cât şi occidentali – care susţin că următorul incident, după cel dintre Rusia şi Georgia, va fi unul ruso-ucrainean. Dificultatea în a găsi o rezolvare pentru problema bazei maritime militare ruse din Crimeea se pare că este un argument în favoarea tezelor lor. În plus, acţiunile preşedintelui Viktor Iuşcenko din timpul şi de după terminarea conflictului ruso-georgian lasă să se înţeleagă faptul că o rezolvare paşnică a diferendelor dintre Rusia şi Ucraina nu ar prea fi posibilă.
Şi aceasta pentru că o altă evoluţie a evenimentelor nu se înscrie în logica de funcţionare a statului ucrainean, aşa cum a fost el creat, ci în logica celor care îi conduc acum destinele.
O tradiţie istorică ignorată
În 1991, anul declarării independenţei Ucrainei, cei care au contribuit la atingerea acestui obiectiv au făcut o greşeală fundamentală: au ignorat caracteristicile formaţiunii statale care fusese Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care ţineau de tradiţia istorică, şi au încercat să creeze un nou stat ucrainean, cu o naţiune ucraineană. Evenimentele de după 1991 au dovedit că demersul elitei politice ucrainene nu a avut un fundament real. Acest lucru este de domeniul evidenţei şi doar elita politică naţionalistă ucraineană încearcă să le nege.
Este de domeniul evidenţei că Ucraina este un stat „binaţional”, între graniţele căruia vieţuiesc două popoare: ucrainean şi rus. Populaţia rusofonă este strâns legată din punct de vedere etnic, mental şi istoric de Rusia, iar această realitate nu poate fi negată, în pofida recensămintelor care anunţă că numărul rusofonilor scade cu fiecare an.
În al doilea rând, o mare majoritate a acestor rusofoni au locuit acolo de veacuri, fapt care face problema naţională să se pună în următorii termeni: „ucraineni plus ruşi” şi „teritorii ucrainene plus teritorii ruseşti”.
Sentimentul rusofob care traversează o parte a elitei politice ucrainene are la originea sa Uniunea Sovietică, iar actorii politici de la Kiev încearcă să-l utilizeze pentru edificarea unui stat ucrainean cu o naţiune ucraineană. Naţionaliştii moderaţi ucraineni, care s-au aflat la originea declarării independenţei Ucrainei faţă de URSS, au încercat să construiască o structură statală cu o puternică armătură etnică ucraineană, făsă să ia în considerare faptul că în partea de vest a ţării sentimentele naţionaliste şi antiruseşti sunt mult mai puternice. Acest lucru a facilitat accesul la putere al naţionaliştilor mai puţin moderaţi, care au organizat „revoluţia portocalie” şi în urma căreia au luat puterea, în 2004.
În fine, dualitatea etnică şi teritorială a Ucrainei împarte ţara într-o Ucraină de Vest, populată de ucraineni, şi o Ucraină de Sud-Est, populată de ruşi. Orice program de „ucrainizare” a ţării ar putea duce la destrămarea ţării. Dacă din Georgia, după 1991, ruşii care s-au simţit supuşi unui proces de deznaţionalizare au putut pleca pur şi simplu deoarece nu aveau un teritoriu despre care să spună că este al lor, promovarea în Ucraina a unei astfel de politici ar putea duce la dezmembrarea ţării pe criterii etnice.
O conduită antirusă
În opinia noastră, posibila problemă teritorială a Ucrainei nu s-ar fi pus cu acuitate în ultima perioadă, dacă „părinţii fondatori” ai statului ucrainean ar fi organizat noul stat, ţinând cont de existenţa a două etnii pe teritoriul Ucrainei.
În principiu, disputa ruso-ucraineană s-ar putea rezolva foarte simplu dacă autorităţile de la Kiev ar fi ţinut/ar ţine cont de o serie de realităţi: acordarea de drepturi egale ruşilor şi ucrainenilor pe teritoriul Ucrainei; păstrarea loialităţii istorice a conducătorilor ucraineni faţă de Rusia (cu alte cuvinte, păstrarea vie în memoria colectivă a populaţiei a istoriei comune a celor două state); respectarea intereselor Rusiei în zona bazinului Mării Negre.
Însă nici unul dintre liderii care s-au aflat la conducerea Ucrainei după 1991 nu a înţeles acest lucru (sau poate nu au dorit să-l înţeleagă). Dimpotrivă! Autorităţile ucrainene au încercat să uniformizeze etnic ţara, neluând în considerare necesităţile populaţiei rusofone; au promovat o politică antirusă pe plan extern, ignorând interesele Rusiei la Marea Neagră.
În plus, Ucraina – mai mult sau mai puţin – a întreţinut starea conflictuală dintre Rusia şi o serie de statele Europei Centrale şi de Est (Polonia, statele baltice). Valul revoluţiilor portocalii din 2004 nu a făcut altceva decât să sporească iritarea unei Rusii care se vedea tot mai mult împinsă spre est şi încercuită de Occident.
Departe de noi gândul de a face din Rusia un înger, însă demersurile Ucrainei în direcţia deteriorării relaţiei bilaterale cu Rusia nu pot fi tăgăduite.
Judecând după iniţiativele în materie de politică externă ale elitei politice ucrainene, putem afirma că actualul curs intern şi extern al Ucrainei este departe de a fi unul independent. Se pare că factorii de decizie de la Kiev au ca obiectiv „ciupirea de nas” a Rusiei cu orice preţ, în schimbul unor promisiuni din partea Occidentului, privind accederea în structurile euro-atlantice.
Câştigurile obţinute de către Ucraina de pe urma conductelor petroliere care tranzitează ţara au ajutat, într-o anumită măsură, funcţionarea tânărului stat, a elitei sale politice şi a populaţiei sale. Din punct de vedere politic însă, o bună parte a elitei politice supravieţuieşte şi graţie discursului antirus.
Se pare că, după recentul conflict din Caucaz, situaţia în zonă este departe de a se fi liniştit. Dimpotrivă! Ucraina, ar trebui să ia tot mai mult în considerare „factorul rus”. Acest lucru ar fi benefic atât pentru Ucraina, cât şi pentru statele din zonă. Altminteri, Rusia dispune de toate mijloacele pentru a găsi rezolvarea diferendelor cu Ucraina. Şi nu avem în vedere atât o soluţie de forţă, cât mai ales una economică, extrem de pragmatică şi de eficientă.
