Discuţia privind anticipatele a pornit de la recunoaşterea realităţii că, deşi pierduse Capitala, PSD continua să ocupe teritorii importante ale puterii. Rezultatele alegerilor au fost astfel văzute mai mult ca un armistiţiu decât ca sfârşitul războiului. Arhanghelul Dreptate şi Adevăr trebuia să dea lovitura de graţie balaurului PSD, iar pentru aceasta trebuiau organizate noi alegeri.
Pe de altă parte, anticipatele presupun riscul major al pierderii puterii de către Alianţă, cumulat cu întârzierea procesului de aderare la Uniunea Europeană. Înainte de a fi declanşate, se ridică o întrebare legitimă: având în vedere că, din punct de vedere electoral, Alianţa aproape că şi-a depăşit limitele, este posibil ca un nou scrutin să-i îmbunătăţească performanţa? Nu ar fi mai utilă o altă abordare, pe care am putea-o numi administrativă, în încercarea de a înfrânge definitiv PSD, de a-l trimite cu totul în opoziţie?
Primele şase luni de guvernare ale Alianţei au fost marcate de tensiunea dintre viziunea radicală a anticipatelor, propusă de Traian Băsescu şi susţinută (mai mult de nevoie) de PD, şi cea a cuceririi puterii prin exerciţiul guvernării, promovată de premierul Călin Popescu Tăriceanu şi împărtăşită de PNL, UDMR, PC şi, tacit, de PD.
Diferenţieri iniţiale
Campania electorală din anul 2004 a evidenţiat predilecţia PNL pentru abordarea temelor guvernării (de exemplu: disputa privind cota unică). În paralel, PD şi mai ales liderul său, Traian Băsescu, au acumulat capital electoral în special prin atacul frontal la adresa PSD, fostul partid de guvernământ (tema principală: corupţia). Această diferenţiere a continuat în mare măsură şi după alegeri, când s-a constatat insistenţa PNL pentru asumarea guvernării, dar şi eschivele PD în raport cu aceeaşi guvernare.
Proiectul realizării Alianţei “Dreptate şi Adevăr” s-a dovedit a fi de succes, conducând la câştigarea alegerilor de către PNL şi PD. Majoritatea parlamentară este, însă, fragilă. Numai prin victoria lui Traian Băsescu la prezidenţiale s-a putut alcătui un guvern al Alianţei. În mod logic, PNL, căruia i-a revenit funcţia de prim-ministru, trebuia să fie primul care să solicite organizarea de alegeri anticipate, şi asta pentru a-şi consolida poziţia în cadrul guvernării. Cu toate acestea, anticipatele au fost cerute de preşedintele Traian Băsescu şi refuzate, până acum, de PNL.
Sensul Alianţei
Imediat după instalarea noului Guvern, Traian Băsescu a propus fuziunea celor două partide (PNL şi PD) şi organizarea de anticipate. La congresul PNL, unde Tăriceanu a fost ales preşedintele partidului, atât fuziunea, cât şi anticipatele au fost scoase de pe lista priorităţilor. PNL a decis să rămână în cadre liberale şi să-şi asume cu toată tăria guvernarea. Această diferenţă de perspectivă s-a adâncit în cele şase luni. Retragerea lui Theodor Stolojan din cursa pentru prezidenţiale a vulnerabilizat PNL. Traian Băsescu a preluat în întregime sensul şi reprezentarea Alianţei, devenind, în ciuda numirii lui Tăriceanu ca preşedinte interimar al PNL, liderul şi simbolul a două partide. După şase luni de guvernare, actualul preşedinte şi-a consolidat această poziţie, astfel încât orice veleitate la autonomie şi impunerea unui alt sens politic pare sortită eşecului. Or, ceea ce se poate remarca este tocmai această dorinţă a premierului Tăriceanu şi neputinţa care-i urmează, de a părăsi sensul de interpretare oferit de Traian Băsescu şi de a impune un alt sens, liberal. Această viziune aminteşte de disputele din interiorul PNL în vremea în care Alianţa D.A. nu fusese constituită, iar Tăriceanu se manifesta ca unul din adversarii ei.
Opoziţia la fuziune
Nu este inutilă încercarea artizanului Alianţei D.A., fostul preşedinte liberal Valeriu Stoica, de a susţine proiectul lui Traian Băsescu legat de anticipate şi fuziune. Dându-şi seama de pericolul “autonomizării” partidului, Stoica a renunţat chiar la ideea unei fuziuni în jurul PNL (singura formaţiune de dreapta), propunând o fuziune cu plecare de la liderul Traian Băsescu. Din nefericire, între Stoica şi Tăriceanu relaţiile personale nu sunt cele mai bune, şi aceasta ar putea fi o problemă politică pentru liberali. În cadrul proiectului Alianţei, Tăriceanu încearcă destul de nehotărât o variantă eretică (asemănătoare cu viziunea PNŢCD din perioada 1997-2000). El nu reuşeşte să “autonomizeze” PNL, să-l plaseze în postura de bun şi principal guvernant, dar nu reuşeşte nici o apropiere până la fuziune de PD.
Noi “soluţii imorale”
Argumentul principal formulat de Băsescu în sprijinul anticipatelor a fost înlăturarea “soluţiei imorale PUR”. Interpretarea politică era evidentă, fiind vorba de un partid ajuns în Parlament pe listele PSD. Premierul Tăriceanu a ignorat această apreciere, solicitând şi primind la schimb sprijinul PUR (PC) în actul de guvernare. Din punct de vedere electoral, soluţia PUR este cu atât mai “imorală” în prezent, partidul lui Dan Voiculescu rămânând practic fără electorat. Argumentul “imoralităţii” a fost folosit de Băsescu şi în cazul PNL, care ar fi încercat racolarea unor parlamentari ai opoziţiei cu scopul de a consolida majoritatea în Legislativ.Imitarea unor practici pesediste a fost criticată destul de dur de Traian Băsescu. Ideea asumării guvernării în condiţiile date, susţinută până acum ferm de UDMR şi PC şi tacit de PD, a fost motivată de programul încărcat şi responsabilitatea deosebită rezultate din procesul de aderare la Uniunea Europeană. Secundar, această idee are la bază încrederea în incapacitatea PSD de a reveni în graţiile electoratului.
Comparaţia cu guvernul PSD
Greutatea autoimpunerii Guvernului Tăriceanu are legătură şi cu imaginea fostului guvern. În ciuda acuzaţiilor de corupţie, fosta administraţie a fost considerată eficientă, iar continuarea la guvernare a fost o certitudine până în ultimul moment. Succesul Alianţei a fost o mare surpriză. În plus, guvernul PSD a lăsat neterminate o serie de proiecte, pe care actualul guvern a trebuit, vrând-nevrând, să le continue. Preluând aceleaşi structuri de organizare şi un buget adoptat de PSD, Guvernul Tăriceanu a avut de făcut faţă comparaţiei cu Guvernul Năstase şi, în acelaşi timp, a dorit să impună un nou stil de lucru, o nouă imagine, un nou proiect politic. A impune guvernarea înseamnă, printre altele, şi a înfrânge percepţia că numai un guvern PSD poate să conducă eficient.
Bilanţ de guvernare pozitiv
PNL a cumulat în cele şase luni dezavantajele exercitării guvernării cu slaba prestaţie mediatică a premierului Tăriceanu. Câteva măsuri importante, care atestă o voinţă politică deloc neglijabilă, au fost luate, dar efectul lor la nivelul imaginii publice pare să fie subminat. Se poate remarca o fertilă activitate a Executivului. Bilanţul general, după şase luni de guvernare, este fără doar şi poate pozitiv. Mai mult decât oricare alt Guvern de dinaintea sa, Guvernul Tăriceanu a luat măsurile care trebuiau luate. Prin adoptarea cotei unice de impozitare, a pachetului de legi privind proprietatea şi reforma în justiţie, prin modificarea formularelor de completare a declaraţiilor de avere ale demnitarilor, Executivul a dovedit voinţă politică. În acelaşi timp, încercarea de racolare a unor parlamentari ai opoziţiei, asumarea “soluţiei imorale PUR”, schimbarea cam grăbită a preşedinţilor-directori ai TVR şi SRR reprezintă tot atâtea compromisuri. Costurile lor pot fi atât electorale, cât şi politice.
Criticul guvernării
Se poate remarca în acelaşi timp prestaţia excelentă a preşedintelui Traian Băsescu. În contextul crizei europene, conceptul axei Bucureşti-Londra-Washington nu mai pare atât de deplasat. Ieşirea cu bine din criza ostaticilor a întărit instituţia prezidenţială. Asumându-şi o responsabilitate care nu-i aparţine în totalitate, încercând să se separe de sursa de legitimitate reprezentată de Traian Băsescu, PNL are tendinţe de autoizolare ale căror costuri politice abia încep să fie cuantificate. Imaginea Guvernului Tăriceanu a prins un contur nefavorabil prin atitudinea lui Traian Băsescu faţă de actuala guvernare. Repetarea temei anticipatelor a fost de natură să delegitimizeze Executivul, ca şi cum acesta ar fi fost unul de veleitari, adevăratul guvern urmând să fie instalat ulterior. Băsescu şi-a luat, de asemenea, libertatea de a critica acţiunile guvernamentale, un moment important fiind criza inundaţiilor. Aceasta a avut loc simultan cu cealaltă criză, a ostaticilor. Pe drept cuvânt s-a spus că în perioada crizei ostaticilor evenimentul inundaţiilor a fostsubevaluat mediatic. S-au adăugat o serie de bălbâieli ale Guvernului şi de gafe ale premierului, care au lăsat impresia de lipsă de coordonare şi de aroganţă ale autorităţilor. Prin contrast, salvarea jurnaliştilor s-a făcut printr-o acţiune hotărâtă, coerentă şi cu o finalitate pozitivă indiscutabilă.
În aşteptarea raportului de ţară
PNL a refuzat să-şi asume şi să declare în mod explicit că existenţa actualului guvern se datorează în primul rând succesului electoral înregistrat de Traian Băsescu. La nivel legal, anticipatele reprezintă, aşa cum a spus Tăriceanu, o prerogativă a primului ministru (evident, şi a Parlamentului). La nivel simbolic, însă, actualul guvern este legitimat de Traian Băsescu (care, însă, cere alt guvern). Proiectul politic însuşit de Călin Popescu Tăriceanu este integrarea în UE, dar, până atunci, România aşteaptă în toamnă raportul de ţară. În contextul crizei create de respingerea Constituţiei Europene, este în mai mare măsură de aşteptat ca acesta să conţină aprecieri politice cu sens negativ, ceea ce va afecta speranţele lui Tăriceanu în realizarea proiectului.
Schimbări în PSD
Nu numai în cadrul coaliţiei de guvernare a existat tensiune, ci şi în PSD şi PRM. Mircea Geoană a câştigat alegerile pentru preşedinţia partidului, în faţa lui Ion Iliescu şi a lui Adrian Năstase. S-a renunţat astfel la sensul dur, iliescian, al PSD ca partid criptocomunist, dar deocamdată nu se întrevede un nou sens, un nou PSD. Reluarea temei mineriadei din 13-15 iunie 1990, având scopul de a lovi puternic în viitorul preşedinte al PSD, Ion Iliescu, a eşuat, întrucât membrii PSD l-au ales, in extremis, pe Geoană (care nu are nici o legătură cu acel eveniment). Exista, să spunem, pentru Alianţă, o motivaţie de a învinge prin anticipate un PSD condus de Iliescu. Dar, pentru cazul lui Geoană şi al noii conduceri a PSD, este acelaşi lucru? Dosarul mineriadei, departe de a da o lovitură PSD, a solidarizat membrii partidului chiar în momentul în care acesta era în pragul unei rupturi. În plus, acest lucru i-a permis lui Mircea Geoană să-i întindă o mână lui Iliescu şi, totodată, să se delimiteze simbolic de persoana fostului lider. În ceea ce priveşte PRM, acesta s-a reîntors în bună măsură la vechiul Vadim Tudor, în aşteptarea unui eşec al aderării la UE, în aşteptarea unui eşec al guvernării, în general în aşteptarea unui eşec.
Tăriceanu scade în sondaje
Ultimul sondaj de opinie (CURS, 3-10 iunie 2005) arată căderea lui Călin Popescu Tăriceanu pe locul al treilea în topul încrederii în personalităţi (57%), după preşedintele Traian Băsescu (71%) şi noul preşedinte al PSD, Mircea Geoană (60%). Acelaşi sondaj marchează răsturnarea raportului de forţe în cadrul Alianţei D.A.: 44% din votanţii A.D.A. preferă PD şi numai 38% PNL. Nu în ultimul rând, 49% din votanţii A.D.A. cred că PNL şi PD trebuie să fuzioneze, iar 33% sunt pentru păstrarea Alianţei. Sondajul accentuează tendinţe mai vechi, cum este cea de scădere a PNL, dar preia şi efecte de imagine ale unor importante evenimente recente (criza jurnaliştilor, inundaţiile, schimbarea conducerii PSD).
Ne vedem la toamnă
Situaţia este cât se poate de complexă înaintea vacanţei de vară a Parlamentului. Câteva probleme importante, de rezolvarea cărora ţine şi diminuarea substanţială a prezenţei PSD în administraţie, cu alte cuvinte preluarea definitivă a puterii de către Alianţă, ar putea fi amânate pentru toamnă. UDMR este nemulţumită de reevaluarea contractului cu Bechtel pentru construirea autostrăzii Transilvania. În condiţiile în care PNL şi PD au amânat pentru viitoarea sesiune adoptarea Legii minorităţilor, UDMR şi-a permis să amâne, la rându-i, susţinerea politică pentru înlocuirea lui Adrian Năstase şi Nicolae Văcăroiu de la preşedinţia Camerelor Parlamentului. Tot pentru toamnă este prevăzută asumarea răspunderii Guvernului pentru un act normativ care să excludă consiliile judeţene, dominate de PSD, de la dirijarea fondurilor bugetare către primării. Nu în ultimul rând, tot la toamnă (25 octombrie) este aşteptată publicarea raportului de ţară privind România al Comisiei Europene.
Un raport nu prea favorabil ar impune schimbarea Guvernului, ceea ce are ca efect o scădere a popularităţii guvernării în general. Între timp, PSD a reînceput să crească în sondaje şi peste câteva luni ar putea susţine ferm organizarea de anticipate. În aceste condiţii, PC, ca şi UDMR şi-ar putea negocia favorabil prezenţa la guvernare, asta dacă, între timp, parlamentarii racolaţi de putere de la PRM nu ar schimba lucrurile.
Publicat în : Politica interna de la numărul 27
