An de an, toamna ne aduce negocieri aprinse între patronat şi sindicate pe marginea viitorului contract colectiv de muncă la nivel naţional. Mărul discordiei a fost mereu şi este şi în acest an salariul minim pe economie. Datorită condiţiilor economice atât la nivel macro, cât şi la nivel micro, nivelul de trai, dar şi interesul scăzut al liderilor de sindicate faţă de alte aspecte importante (condiţii de muncă, formarea profesională, orele suplimentare, respectarea prevederilor Codului Muncii, etc.). Discuţiile s-au aprins imediat după ce guvernul a propus 450 lei pentru salariul minim în 2008.
Precedentul periculos
Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 a adus la acel câteva modificări importante în privinţa salariului minim pe economie. Pe de o parte, acesta a fost mărit cu peste 20% ajungând astfel până la 440 lei, iar pe de altă parte au intrat în vigoare coeficienţii minimi de ierarhizare aplicabili la salariul minim negociat pe unitate (pentru studii superioare – coeficientul este 2, de unde rezultă pentru această categorie de angajaţi un salariu minim de 880 lei). S-a creat astfel un precedent care poate fi periculos pentru ambele tabere de negociatori.
Sindicatele au aşteptări ridicate, care le doresc concretizate în creşteri anuale semnificative, peste rata inflaţiei. Practic, liderii confederaţiilor sindicale au demarat negocierile de la 700 lei. O creştere de 60% poate fi interpretată doar ca un prag psihologic de plecare sau, în cel mai fericit caz, o glumă proastă. Argumentul prezentat de liderul Cartelului Alfa Bogdan Hossu a fost că acesta reprezintă nivelul de subzistenţă. Nu putem considera afirmaţia sa ca fiind ireală, dar la baza deciziei nu pot sta doar argumente de natură socială, ci şi cele de natură economică – o creştere abruptă a salariilor mult superioară ratei de creştere a productivităţii muncii nu poate aduce decât o nouă presiune inflaţionistă.
Ministrul Paul Păcuraru a răspuns similar, manifestând aceeaşi logică şi tehnici de negociere precum cele ale sindicatelor. A propus un salariu minim de 450 lei, 10 lei în plus care ne amintesc de promisiunile lui Ceauşescu la mitingul din 21 decembrie 1989…
Preşedintele Patronatului Naţional Român Florian Costache cere un salariu minim unic pe economie de 500 – 540 lei şi desfiinţarea coeficienţilor din CCM.
Pentru patronate cel mai tare supără salariul minim pentru studii superioare în valoare de 880 lei. Similar şi pentru Guvern, mai ales după ce profesorii din Dolj au câştigat în instanţă la mijlocul lunii octombrie salariul minim de 660 lei şi 880 lei pentru studii superioare de scurtă şi respectiv lungă durată.
Impactul
O creştere cu 50 lei a salariului minim aduce o creştere a inflaţiei de 1%, spun unii analişti. Impactul depinde foarte mult de grilele de salarizare din firmele particulare şi cele de stat. Acestea există în general în mediul bugetar, mai puţin în rest, în special în IMM-uri unde negocierile colective sunt rarităţi.
Modificarea salariului minim atrage după sine creşteri salariale peste tot unde salariul minim al unităţii este acelaşi cu cel pe economie. Grilele sunt date peste cap, păstrarea procentului de creştere la toate nivelele neputând fi susţinute de multe dintre aceste firme, fie ele de stat sau particulare. În altă ordine de idei, salariile bugetarilor – excluşi până la apariţia sentinţei în procesul din Dolj – pot imprima nu doar o schimbare radicală a bugetului pe 2008, ci şi dezechilibrarea acestuia.
Ne confruntăm aşadar pe un teren cu nisipuri mişcătoare, fiecare alternativă având diferite argumente pertinente de ordin social şi/sau economic.
Coeficienţii şi grilele
Grilele reprezintă o necesitate în sectoarele cu nivel salarial scăzut. Discutăm de domenii cu număr ridicat de angajaţi: învăţământ, sănătate, justiţie, administraţie, etc., aşadar exact domeniile în care ne plângem de o birocraţie, corupţie sau pur şi simplu de lipsa de interes a angajaţilor. Aceasta fără a pomeni de salariile de mizerie din cercetare – idee imbecilă moştenită din comunism – , unde un specialist cu doctorat câştigă abia cât poate să-şi plătească întreţinerea.
Pe de altă parte, acest sistem de grile au un rol important în combaterea muncii la negru, dispărând astfel situaţii caraghioase de directori cu salarii minime pe economie.
Coeficienţii din CCM şi grilele efetive din întreprinderi nu pot înlătura toate anomaliile şi dezechilibrele salariale. Nici nu se poate dori aşa ceva, cel puţin nu într-o economie de piaţă.
Discriminarea salarizării în sectorul bugetar era evidentă, soluţionarea în instanţă fiind strict o chestiune de timp. Aspectele economice au primat în faţa oricăror argumente, ceea ce s-a dovedit a fi o greşeală gravă. Discriminarea aduce pe termen lung deservicii statului, putând produce o veritabilă criză a forţei de muncă în sistemul public.
Coeficientul 2 de salarizare nu se aplică tuturor celor care au absolvit o facultate, ci doar celor care sunt angajaţi pe un post în a cărui fişă există această precizare. Există absolvenţi de drept angajaţi ca măturători, ingineri care montează termopane şi directori de şcoli care au demisionat pentru a pleca în Spania la căpşuni, ceea ce în seamnă normalitate în orice economie de piaţă.
Contractul colectiv de muncă în general şi salariul minim pe economie în special, trebuie să împace nu doar părţile aflate în negocieri, ci şi să confere echilibru macroeconomic, să aibă un ritm comparabil cu cel al productivităţii muncii şi, foarte important!, să asigure condiţiile necesare prin care forţa de muncă specializată să rămână în ţară. Continuarea migraţiei acestei categorii aduce deservicii importante care le regăsim în slaba competitivitate a societăţilor româneşti.
Incomparabilitatea cu U.E.
Indiferent că ne place sau avem idiosincrasie să comparăm România cu alte state ale Uniunii Europene, ca stat membru trebuie să ţinem seama ce se întâmplă în alte state membre. În primul rând trebuie avută în vedere diversitatea ştiut fiind faptul că în unele state nu sunt stabilite salarii minime, în altele acestea sunt negociate la nivel de ramură sau sunt stabilite două. Deşi nu avem situaţii comparabile, să notăm statistica: pe primul loc se află Luxemburg cu peste 1500 euro, Franţa şi Olanda – peste 1250 euro, Ungaria 247 euro, iar pe ultimul loc se găseşe Bulgaria cu 92 euro.
Potrivit Confederaţiei Sindicale Europene, la care România a aderat încă din anul 2000, în fiecare stat membru salariul minim trebuie să reprezinte jumătate din salariul mediu, Franţa cu 60% făcând excepţie. Situaţia la noi este departe de acest deziderat, iar problema nu este că nu respectăm această prevedere – nu este nici prima şi nici ultima. Adevărata problemă o reprezintă coroborarea a trei aspecte: salariul minim, proporţionalitatea acestuia cu salariul mediu şi coeficienţii din CCM. Dar pentru aceasta este nevoie de o viziune de ansamblu la Ministerul Muncii dublată de o strategie pe termen lung în acest domeniu. Ambele lipsesc cu desăvârşire.
Avem o ţară cu o populaţie îmbătrânită, iar problema pensiilor va deveni şi mai spionoasă pe măsură ce migraţia forţei de muncă continuă. Pe termen lung aceasta conducând la creşterea gradului de fiscalitate. Pe termen scurt, aşa cum am văzut mai sus, vor suferi la productivitate, eficienţă, calitatea produselor, iar piaţa muncii din România va deveni o ţintă potenţială pentru cetăţenii statelor mai sărace.
Rezolvarea este la noi, dar – atenţie mare! – problemele nu se rezolvă punctual şi/sau pompieristic, ci prin negocierea tuturor părţilor interesate. Degeaba vorbim de interes naţional, dacă tratăm aspectele de pe poziţii adverse. Este interesul tuturor şi, dacă nu ne vom pricepe să ducem lucrurile pe făgaşul normal, vom regreta mai devreme sau mai târziu.
