Deşi negată de toţi cei implicaţi în ea, criza din cadrul Alianţei D.A. tinde să se amplifice şi să genereze o mulţime de efecte perverse pe termen lung, fiind de fapt criza de întemeiere a unui alt mod de a privi şi a face politică. Aşa-zisa criză este de fapt o cortină care acoperă alte crize din interiorul clasei politice româneşti, crize care de fapt nu au încetat niciodată şi care au ca scop obţinerea puterii şi a influenţei de către un grup sau altul, de un individ sau altul. Astfel încât criza din Alianţă este doar un ecou al crizelor ce au loc în interiorul vulcanului politic românesc.
După alegerile din 2004, ideea anticipatelor a fost des pusă în joc şi, mai mult, chiar dorită de mare parte a grupurilor de la putere, în speranţa că astfel vor reuşi să obţină legitimitatea unei puteri mai mari şi limitarea vocii Opoziţiei, oricare ar fi ea. Este pentru prima dată când cinismul puterii se manifestă deschis, prin vocea purtătorilor principali de imagine, şi nu prin vocea unui Miky Şpagă care cerea “ciocul mic” senatorilor din Opoziţia din acel moment. Anticipatele păreau şi încă par unora un fel de panaceu la problemele politice româneşti, probleme care par că au nevoie de o majoritate puternică ca să fie rezolvate. Dacă ne uităm însă în programele partidelor parlamentare, marea lor majoritate vor să rezolve aceleaşi probleme şi de obicei prin aceleaşi mijloace: corupţia prin justiţie, justiţia prin reformă, reforma prin economie de piaţă şi aşa mai departe. În plus, oricum s-a declarat de către toate partidele că legile necesare integrării în Uniunea Europeană vor trece fără probleme prin Parlament – ceea ce s-a şi întâmplat până acum. Deci de ce e nevoie şi cine are nevoie de alegeri anticipate în 2005?
Primul care are nevoie, deşi paradoxal, de alegeri este Traian Băsescu. Ca orice jucător politic de marcă, el ştie că peste cinci ani va avea nevoie de o structură politică care să-i permită să candideze din nou cu succes pentru fotoliul prezidenţial. Or, această structură nu a existat nici înainte (ea s-a constituit pentru Stolojan, iar Băsescu a folosit-o prin rapt) şi nu există nici în acest moment, chiar dacă ea poartă numele de Alianţa D.A.Băsescu a intuit foarte bine că acest conglomerat partinic funcţionează foarte bine în vreme de alegeri şi de criză, dar îşi pierde elonja în perioadele de linişte post-electorală. Şi asta pentru că, în condiţiile luptei pentru funcţiile guvernamentale, alianţa şi aşa fragilă dintre PNL şi PD se rupe imediat în grupuscule ce urmăresc puterea şi interese personale şi de grup. Iar recoalizarea se poate realiza, la fel ca în fabula câinilor cu lupul, doar în cazul în care cei care se luptă, aparent pe viaţă şi pe moarte, sunt atacaţi de cineva mai puternic (iar în mentalul A.D.A. acesta este PSD).
Din acest motiv, Băsescu, care ştie prea bine ce înseamnă guvernele de coaliţie, a pedalat de la bun început pentru alegeri anticipate sau pentru unificarea PD şi PNL, tocmai pentru a deveni liderul unei formule politice suficient de puternice pe care să o poată controla pentru o perioadă lungă. Căci spectrul lui Constantinescu abandonat până la urmă şi de propriul partid probabil mai bântuie pe la Cotroceni. Posibilitatea de a deveni o asemenea fantomă l-a forţat pe Traian Băsescu să-şi asume condiţia de preşedinte jucător, adică un preşedinte care să se implice masiv în treburile interne ale ţării, deşi, o dată cu numirea primului ministru, constituţional vorbind, preşedintele României îşi deleagă această putere Guvernului.
Din acest punct de vedere, Băsescu nu iese din tiparul preşedinţilor României de după 1990. Cine citeşte memoriile (câte au fost scrise) ale foştilor prim-miniştri vede că voalat sau direct atât Iliescu, cât şi Constantinescu s-au implicat masiv în actul de guvernare. Iar, când premierii din acele momente au încercat să iasă de sub pulpana prezidenţială, au fost loviţi extrem de tare, fie prin mineriade (ca în 1991), fie prin demiteri trucate (ca în 1999). Singurii premieri care nu au jucat pe muzica prezidenţială au fost tocmai outside-rii precum Stolojan sau Isărescu, adică cei chemaţi să strângă mizeria de după banchetele prezidenţialo-guvernamentale.
De aceea Tăriceanu încearcă cu disperare să-şi întărească poziţia în partid şi să demanteleze grupurile de presiune internă, conduse fie de Valeriu Stoica, fie de Stolojan sau de alţii mai puţin vizibili pentru a-şi asigura măcar controlul PNL în vederea luptelor politice dure ce vor urma în toamnă. Iar demisia Monei Muscă atât din Guvern, cât şi din postul de vicepreşedinte al PNL este doar un episod din acest război intern de uzură.
Tăriceanu duce astfel o luptă politică pe cel puţin trei fronturi, unul intern, unul pe relaţia cu Cotrocenii – poate cel mai dur dintre ele – şi, legat de acesta, frontul cu PD-ul condus de Emil Boc. Toate cele trei fronturi generează o presiune uriaşă asupra premierului, care în timpul ăsta, de fapt, ar trebui să conducă ţara. Cum face Tăriceanu o declaraţie de politică internă, cum lui Băsescu i se năzare că de fapt premierul nu a mai fost de mult la podul distrus de inundaţii, ba că unii miniştri sunt la cheremul grupurilor de presiune ş.a.m.d. Aproape instantaneu, şi lui Boc i se căşună ceva pe guvernare, în special pe miniştrii de la PC, iar Ionuţ Popescu se opune unei formule politice de creditare a uzinelor de la Braşov. Or, pentru un om politic o asemenea presiune este mortală, oricât de puternic şi de şiret ar fi acesta, cel puţin dacă nu-şi alege nişte aliaţi puternici şi fideli.
Tăriceanu a demonstrat că este un om politic puternic atunci când a renunţat la demisie, probabil impusă de preşedinte în vederea construirii unei noi majorităţi. Dar, pe parcurs, Băsescu şi-a dat seama că ar putea obţine mai mult, eventual chiar înlocuirea completă a premierului, care era convins, iniţial, că va avea interimatul asigurat. În momentul în care au apărut şi alte nume pe scenă în perspectiva interimatului de până la alegeri, Tăriceanu a înţeles că îşi joacă nu numai soarta lui de om politic, ci şi pe cea a partidului pe care-l conduce. Şi atunci, în ciuda aşa-zisului dispreţ al cetăţenilor faţă de lipsa de onoare a premierului, Tăriceanu şi-a retras demisia, pe care, poate, ar fi fost cel mai bine nici să nu o anunţe. Renunţarea la demisie, aşa cum s-a văzut, a generat mai multă dezamăgire în PD decât în rândul populaţiei, care, în faţa catastrofelor generate de inundaţii, numai la anticipate nu se mai gândea.
Din momentul renunţării la demisie, Tăriceanu s-a văzut asediat de tot mai multe probleme, scandaluri, declaraţii şi presiuni, toate dezvăluind că actualul prim-ministru nu este un tip comod pentru cei care ar vrea întreaga putere pe o perioadă cât mai lungă, precum doamna Udrea şi asociaţii ei.
Aceştia ştiu că premierul are un handicap de imagine în raport cu preşedintele, tip mai sociabil şi mai din “popor”, handicap care se măreşte o dată cu erodarea la guvernare. Guvernare care, trebuie spus, nu e deloc uşoară, cel puţin în perspectiva integrării într-o Europă tot mai dificilă politic şi economic. Totuşi, premierul, dacă nu se însingurează, mai are şansa de a răzbi multitudinea de piedici instituţionale şi economice ale momentului, rămânându-i doar uriaşele piedici politice. Iar pe acestea le poate trece doar, aşa cum spuneam mai sus, făcându-şi aliaţi.
Primul, şi poate cel mai important aliat al premierului, ar putea fi presa, cea care l-a creditat şi asistat pe Traian Băsescu în campanie mai mult decât oricine. Or, în ultima vreme, tot mai multe glasuri importante din presă se desolidarizează de preşedinte fie pentru că s-au simţit trădate, fie pentru că însuşi preşedintele a devenit mult mai dur cu presa decât predecesorii săi, şi chiar faţă de candidatul Traian Băsescu. Şi, cum presa rămâne încă puternic reactivă faţă de PSD, cel care ar putea beneficia, chiar şi pe termen scurt, de bunăvoinţa presei ar fi premierul Tăriceanu şi Guvernul său. Desigur că pentru aceasta este nevoie de mult mai multă diplomaţie şi chiar de o oarecare viclenie, pe care domnul Tăriceanu nu ar da semne că le are. Domnia sa crede că e mai uşor să se facă simpatizat de populaţie ducându-se pe la mânăstiri, inaugurări sau reparaţii de şosele. Dar, ca orăşean şi în special bucureştean, el uită că simpatia populară se câştigă foarte greu şi se pierde repede. Mai ales dacă eşti identificat ca aparţinând altei sfere sociale – cea a îmbogăţiţilor post-revoluţie.
Aş face o paranteză, pentru a sublinia încă o dată asemănarea dintre Călin Popescu Tăriceanu şi Mircea Geoană, două personaje port-drapel ale unei noi generaţii în spaţiul politic şi social, persoane cu un alt aplomb, cu o altă manieră de a discuta şi de a pune problema, personaje care depăşesc vechiul model al activistului pcr-ist sau al nacealnicului ceauşist. Personaje care, evident, sunt încă stinghere într-o lume de indivizi vulgari, grobieni sau versatili. Pe de altă parte, ei au apărut şi într-un context generaţional destul de ambiguu, când generaţia foarte tânără doreşte să se aburce rapid, câteodată chiar cu ajutorul venerabililor, împotriva celor de vârstă medie, cum sunt cei doi mai sus pomeniţi.
Al doilea aliat, şi poate cu tot atâta putere, deşi mai degrabă simbolică, ar putea fi intelectualii, cei care de fapt au câştigat revoluţia, dar au pierdut puterea după 1990 şi pe care nu au recăpătat-o nici până acum. Adică acei vectori de propagandă pe care toată lumea îi admiră, îi recunoaşte, dar care în condiţii normale de concurs pierd în faţa unor personaje precum Giurgiu sau Sulfina Barbu. (Şi din nou fac o paranteză – nici acum nu înţeleg de ce un Liiceanu sau Cristian Pârvulescu nu fac parte din conducerea Televiziunii publice, în schimb ce persoane cel puţin pătate se cocoaţă spre vârf!) Acei intelectuali care înţeleg prea bine că sistemul informaţional preluat din perioada imediat post-revoluţionară şi condiţionat politic pe care preşedintele Băsescu mizează încă puternic, acei intelectuali care încă mai cred că democraţia înseamnă libertate, acei intelectuali care speră că puterea este un act al eticii, şi nu al cinismului.
Şi, în sfârşit, al treilea aliat al premierului poate, şi trebuie, să fie Europa, ca Uniune Europeană, cea care nu dă doi bani pe cei care deleagă puterea şi care acordă credit celor care de fapt o au şi o folosesc.
Toţi aceştia, şi poate mult mai mulţi, ar putea sta în spatele premierului Tăriceanu (şi a preşedintelui PNL, de fapt), dacă el i-ar chema. Sper din tot sufletul să o facă, după ce remanierea, în care s-a implicat prea puţin, se va împlini.
Publicat în : Politica interna de la numărul 29
