Spre marea surpriză a tuturor, guvernul MRU a căzut. Evident deja au apărut teorii ale conspiraţiei, conform cărora este vorba de o „retragere strategică pe poziţii dinainte stabilite”, o „capcană” întinsă de marele maestru al strategiilor Traian Băsescu, în care fraierii de opozanţi au căzut ca proştii, iar PD-L va renaşte la alegerile parlamentare, ajungând să fie regretat.
Mă tem că pedeliştii se amăgesc singuri. Realitatea este mult mai prozaică. Nimeni, nici opoziţia, nici pediştii înşişi, nu bănuiau dimensiunea prăbuşirii democraţilor. Moţiunea a fost lansată fără vreun plan prealabil, cel mai probabil ca o formă de a se întoarce în Parlament. Într-o primă fază, nu credeau că o să treacă. Pe măsură ce momentul se apropia şi semnalele de degringoladă ale democraţilor se înmulţeau, USL a realizat că moţiunea chiar poate trece, astfel că discursul s-a modificat în consecinţă.
Pentru PD-L, căderea guvernului este o catastrofă. Timpul rămas până la alegerile generale este prea scurt pentru a se modifica radical percepţiile. Urmează acum alegerile locale unde scorul PD-L va fi unul lamentabil (în judeţul Iaşi, de exemplu, din 22 de primari mai candidează doar 9 pentru PD-L). Un scor între 10-15% la locale, perfect posibil de-acum, creează premise total nefericite pentru alegerile din toamnă.
PD-L
Democraţii nu înţeleg nici acum ce se întâmplă cu ei. Nu realizează că principala lor problemă nu este că au introdus „curbele de sacrificiu”, ci însuşi modul în care au exercitat guvernarea, că „trădările” sunt un efect şi nu o cauză a degringoladei interne datorate lipsei unui conducător. Căderea PD-L a început la Congres când Emil Boc a fost păstrat în funcţie, deşi este un comunicator prost, cu o imagine publică dezastruoasă şi fără capacitatea reală de a conduce. Demisia lui din fruntea guvernului a venit prea târziu. Dar la Congres nu a existat alternativă la Emil Boc. A fost doar o luptă între cei care îl adorau pe Traian Băsescu şi cei care doar îl iubeau mult şi aveau şi alte opinii, dar nici ei nu erau de acord cu ele.
A urmat o greşeală a lui Traian Băsescu. În sine, mişcarea a fost corectă, dar tardivă. Din păcate Mihai Răzvan Ungureanu şi-a dovedit din plin limitele, astfel că tot ceea ce s-a petrecut a fost să se „cumpere” timp. Mult prea puţin. Căderea lui Mihai Răzvan Ungureanu vine perfect pentru opoziţie, fix înainte de alegerile locale în care USL intră cu un moral superior.
Există un puternic grad de respingere a modului de a face politică a lui Traian Băsescu. Schimbarea lui Emil Boc ar fi reuşit dacă noul premier ar fi însemnat o schimbare radicală şi ar fi fost într-adevăr un lider care ştie ce trebuie să facă şi cum. Nu a fost cazul. Însuşi Traian Băsescu a avut grijă să-i stabilească de la bun început limitele lesei. Au urmat câteva gafe proprii şi proiectul MRU s-a dezumflat înainte de a apuca să crească. Pare că Traian Băsescu vrea în continuare să mizeze pe acest proiect, cu toate că el nu fusese primit bine nici măcar de democraţi.
Aici se vede criza majoră a PD-L, care nu a fost capabil să scoată un lider, nici pentru postul de premier, nici pentru cel de conducător al partidului.
Acum, pentru PD-L, situaţia este mai proastă decât în ianuarie. Dacă ar fi acceptat atunci alegeri anticipate sau un guvern interimar neutru, pierderile ar fi fost mai mici. Degringolada ar fi fost mai mică şi poate dezertările mai puţine. Traian Băsescu a încercat o şmecherie şi nu a ţinut. Aceasta este grila de interpretare a căderii guvernului MRU.
S-a spulberat astfel mitul invincibilităţii prezidenţiale şi al lui Traian Băsescu ca salvator. De-acum nimeni nu mai aşteaptă o soluţie de la preşedinte. Este al doilea guvern Băsescu demis de Parlament, ceea ce demonstrează că democraţia nu poate fi păcălită la nesfârşit, oricât de jucător ar fi preşedintele. Au trecut 3 ani de când Traian Băsescu a ignorat o majoritate parlamentară şi a impus două guverne minoritare sprijinite de traseiştii politici care au „trădat” acum. Dincolo de preţul plătit de România, greu de cuantificat, este clar preţul plătit: preşedintele a ajuns un politician irelevant, iar PD-L – în pragul dezagregării şi dispariţiei ca partid.
Democrat-liberalii trebuie să se împace cu ideea opoziţiei pentru cel puţin patru ani de-acum încolo. Ei se vor prezenta la următoarele alegeri fără speranţă, debusolaţi.
Este adevărat că PD-L a mai trecut printr-o perioadă de destructurare în timpul guvernării lui Adrian Năstase. Atunci însă existau un proiect şi un lider: Alianţa D.A. şi Traian Băsescu. Acum nu mai există nici proiect, nici lider.
UNPR
UNPR a fost de la bun început un proiect politic fără viitor. Termenul său de valabilitate era dat de guvernarea democraţilor. Degeaba s-a lepădat acum de Satana şi încearcă să se apropie de USL, perspectivele sale de viitor sunt sumbre. Se cunoaşte fidelitatea lui Traian Băsescu faţă de foştii parteneri. Dacă se va impune votul uninominal într-un singur tur în care învingătorul va cîştiga mandatul, mai au o şansă.
UDMR
UDMR a greşit enorm, nu atât prin trădarea proiectului Johannis, cât mai ales prin promovarea unei politici de apartheid în sens invers, militând pentru izolarea şi enclavizarea populaţiei maghiare în speranţa că astfel o va putea controla. Eu am spus încă din 2007 că un partid etnic este o greşeală şi că problema maghiară (dar şi a celorlalte minorităţi) trebuie preluată de partidele româneşti. Recenta problemă a universităţii de la Târgu Mureş este cel mai bun exemplu de stupiditate politică, o manevră care face rău inclusiv maghiarilor.
În momentul de faţă, UDMR se confruntă cu concurenţa internă, cu o legislaţie electorală neprietenoasă, cu o coaliţie care nu mai doreşte să colaboreze cu ea (mă refer la USL). Chiar dacă intră în parlament, partidele româneşti nu vor mai avea nevoie de UDMR, indiferent cum se vor reconfigura lucrurile.
USL
USL a obţinut o primă victorie esenţială împotriva regimului Băsescu. Este prima dată când transferul de putere are loc înainte de alegeri. Este un precedent important, chiar dacă pe termen scurt nu are cum să fie repetat. Preluarea puterii le asigură celor din USL câteva avantaje foarte importante:
moral ridicat la alegerile locale şi, ulterior, la parlamentare;
avantajul de a organiza ei înşişi alegerile, pentru a evita eventuale recorduri de vot-viteză prin ambasadele patriei;
posibilitatea de a-şi pregăti bugetul pe 2013 conform propriului program de guvernare;
asigurarea unei tranziţii soft a puterii;
faptul că tot Ponta va fi premier după alegeri va limita excesele şi va asigura o guvernare responsabilă (în limitele a ceea ce înseamnă responsabil pentru clasa politică românească).
Şansa USL este că PD-L a stabilit nişte standarde atât de joase încât noul guvern este practic imposibil să nu aducă un plus de performanţă.
Se va sparge USL?
Orice sistem politic tinde către starea de echilibru. De la destrămarea Alianţei D.A., tot asistăm la încercări de regăsire a echilibrului într-un sistem de trei partide în care toate au trecut la un moment dat prin pericolul extincţiei. Chiar dacă avem o alianţă vs. un partid, nu este un sistem binar, căci USL nu este un întreg, ci doar o alianţă conjuncturală. Spre deosebire de Alianţa D.A., USL s-a format asumându-şi de la bun început diferenţele istorice şi ideologice şi este clar că nu există o agendă ascunsă. La fel ca Alianţa D.A., avem o coaliţie între partide cu ideologii diferite (atâta cât contează ideologia în politica românească). La fel ca Alianţa D.A., USL s-a format pentru a învinge un duşman comun şi este de văzut în ce măsură va supravieţui ieşirii din politică a duşmanului comun. Aşadar, USL va rezista cel puţin cât Traian Băsescu.
Aşa cum stau lucrurile acum, un scor de 60% pentru USL la alegerile parlamentare nu este deloc exclus. PD-L nu mai are cum să treacă de 15%, cel mai probabil va avea 10%, Dan Diaconescu nu poate depăşi 20%. Maghiarii, în jur de 5 procente. Vom avea astfel o opoziţie în jur de 35%, în care doar PD-L va conta realmente politic.
