Dimensiune a securităţii în viziunea Şcolii de la Copenhaga, mediul s-a impus pe agenda contemporană de riscuri şi ameninţări de o manieră prea puţin anticipată.
Sursele de insecuritate în materie de mediu sunt multiple, iar ponderea lor este agravată de conexiunea intrinsecă dintre decizia politică şi interesele economice.
Astfel, fie că avem de a face cu exploatări miniere extensive, de implantarea de vectori industriali toxici în arii urbane, de traficul auto, de defrişări masive, de modificări sau proastă întreţinere ale terasamentelor cursurilor de apă, de deversări accidentale sau voite în suprafeţele de apă, de limitarea ariilor rezervaţiilor naturale în folosul unor nou descoperite zăcăminte naturale etc., putem vorbi de riscuri şi ameninţări la adresa securităţii umanităţii şi în particular a cetăţenilor europeni.
Limitele creşterii
Sub egida influentului Club de la Roma apărea în anul 1972 studiul The Limits to Growth, lucrare controversată dar care a pus pentru prima oară de o manieră sistematică problema scăderii accelerate a resurselor naturale din cauza creşterii economice. Concluziile studiului se bazau pe folosirea a 5 parametrii variabili, anume populaţia lumii, procesul de industrializare, poluarea, producerea hranei şi diminuarea resurselor. În pofida unor concluzii infirmate în timp (ex. cea potrivit căreia peste două decenii, adică în anul 1992, rezervele de petrol urmau să se epuizeze), logica argumentativă nu a putut fi contestată. Mai precis, o evaluare onestă a relaţiei dezvoltare economică-resurse existente trebuie să se bazeze nu pe un calcul fals al unui necesar constant, ci pe o progresie accelerată a epuizării resurselor din cauza evoluţiei habitatului uman şi a priorităţilor sale consumaţioniste.
Încălzirea globală şi efectul de seră
Două din structurile de profil din cadrul ONU, adică Organizaţia Meteorologică Mondială (WMO) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), au pus bazele în anul 1988 ale Grupului Interguvernamental privind Schimbările de Climă (IPCC), for menit să evalueze modificările climaterice cauzate de către oameni. Periodic, IPCC dă publicităţii rapoarte în care este analizată implementarea priorităţilor stabilite la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro (1992) şi conţinute în Convenţia-Cadru a ONU privind schimbările de climă. Esenţa acestui document programatic o reprezintă combaterea schimbărilor climaterice prin reducerea emisiilor de gaze în atmosferă.
Conform raportului IPCC din mai 2007 (Climate Change 2007: The Physical Science Basis), temperatura medie la nivelul suprafeţei Terrei a crescut în ultimul secol cu 0.74 ± 0.18 °C, principalul factor fiind emisiile de gaze în atmosferă, cauzatoare ale efectului de seră. Prognoza IPCC pentru intervalul 1990-2100 indică o creştere compativă de până la 6 °C (1.1±6.4 °C), o altă concluzie îngrijorătoare constituind-o faptul că chiar dacă emisiile de gaze ar fi puse sub control, încălzirea globală şi creşterea nivelului oceanelor şi al mărilor ar continua pentru mai bine de un mileniu. Efecte adiaciante s-ar manifesta în diferenţe extreme şi subite de temperatură, în impactul disconfortului termic asupra sănătăţii oamenilor, în modificări ale ritmului şi distribuţiei precipitaţiilor (cu un risc agravant numit extinderea deşertificării), accelerarea ritmului topirii gheţarilor, dispariţia unor specii, şi nu în ultimul rând în probleme majore pentru culturile agricole.
Comunitatea internaţională a răspuns cu măsuri relative faţă de astfel de avertizări, cel mai important pas reprezentându-l Protocolul de la Kyoto (1997) adus Convenţiei-Cadru mai sus-amintite. Având obiectivul “stabilizării concentraţiilor în atmosferă a gazelor cu efect de seră la un nivel care ar preveni interferenţa periculoasă a omului cu sistemul climateric”, documentul impune limite obligatorii (o medie mondială de 5% în perioada de graţie 2008-2012 sub nivelul anului 1990) în materia reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră. De aici au apărut însă problemele tipice unui instrument internaţional de securitate colectivă, întrucât absenţa unei structuri coercitive de implementare a normei a dus la neadoptări sau exceptări. La nivelul lui decembrie 2006, un număr de 169 de state ratificaseră protocolul (reprezentând peste 61% din emisiile mondiale), dar cu excepţiile notabile ale SUA (principalul poluator), Australiei, Indiei sau Chinei. O remarcă notabilă trebuie făcută la nivelul Uniunii Europene ale cărei state membre au ratificat atât la nivel individual, cât şi colectiv al Comunităţii Europene (31 mai 2002), Protocolul de la Kyoto, plasându-se astfel în avanpostul moral al conducerii campaniei anti-încălzire globală.
Bruxelles-area politicii de mediu
Din punct de vedere al imaginii, ambiţiile Uniunii Europene de actor global sunt servite de iniţiativele sale în domeniul politicii de mediu. Media la nivelul Uniunii Europene a reducerii emisiilor gazelor cu efect de seră este de 8 procente, iar pachetul de măsuri propus de Comisia Europeană în ianuarie 2007 şi adoptat de Consiliul de miniştri şi de Parlamentul European în martie 2007 stabileşte un prag “revoluţionar” de 20 de procente la nivelul anului 2020.
Aceste măsuri europene au însă şi un revers negativ deoarece în timp ce Uniunea Europeană îşi autoimpune aceste limite, alte puteri aflate în competiţia mondială (SUA, China, Rusia) le ignoră în pofida angajamentelor sau a presiunii opiniei publice mondiale.
Apelul european la folosirea energiilor alternative nepoluante a găsit în Statele Unite un corespondent influent în persoana fostului vicepreşedinte şi candidat la preşedinţie Al Gore. Campania sa de sensibilizare internă şi internaţională privind păstrarea nealterată a rezervaţiilor naturale din Alaska, a combaterii procesului de topire a gheţarilor sau a imperativului folosirii de automobile hibride cu cilindree redusă a condus la organizarea evenimentului mondial Live Earth (concerte implicând celebrităţi muzicale şi nu numai în principalele capitale ale lumii) – 7.07.2007. Un alt politician american influent implicat în cauza combaterii schimbărilor climaterice este guvernatorul statului California, actorul Arnold Schwartzeneger, iniţiator al unor norme de pionierat.
România, codaşa respectului faţă de mediu
Unul din beneficiile teoretice ale integrării europene l-ar da alinierea la standardul legal al Uniunii Europene. Un studiu de caz al naufragiului petrolierului Prestige în largul coastelor Galiciei -cel mai mare dezastru ecologic din istoria Spaniei (2002)- relevă cu uşurinţă învăţămintele practice preluate rapid de decidenţi. Dincolo de criticile publice la adresa guvernului spaniol pentru faptul că nu a preîntâmpinat catastrofa, reacţia autorităţilor a fost promptă şi eficientă, plajele galiciene având la un an de la dezastru mai multe steguleţe albastre (simbol al excelenţei) decât în trecut. Mai mult, comisarul european pentru Transporturi, spaniolul Loyola de Palacio, a iniţiat interzicerea prezenţei în porturile europene a petrolierelor cu o singură cală.
Din păcate, în cazul politicii de mediu, România este o dovadă negativă a cum acquis-ul comunitar poate fi adoptat, dar implementat conform intereselor politico-economice ale deţinătorilor reali de putere.
Capitala României, Bucureştiul, s-a clasat în intervalul 2006-2007 pe primul locul în clasamentul celor mai călduroase capitale europene, în pofida tipicului (teoretic) temperat continental al climei. Campania implacabilă de defrişare a pădurilor de la periferia Bucureştiului (vezi cazul pădurii Băneasa) coroborată cu viitorul imediat de aneantizare sau distrugere parţială a parcurilor interioare (Bordei, IOR, Tineretului, Herăstrău, Circului, Carol, Floreasca, Izvor etc.) pentru fiecare din aceste cazuri fiind invocate “drepturi legitime” de retrocedare. Mai precis este vorba de drepturi litigioase acontate de întreprinzători imobiliari bine conectaţi politic şi dornici să profite de febra rezidenţială -plătibilă cu bani de regula negri- care a cuprins Bucureştiul şi România.
Dar precizarile legale sau statistice vorbesc de la sine. Parcul Bordei este pe lista monumentelor istorice alaturi de Parcul Herăstrău. Bucureştiul are cea mai mica suprafaţă de spaţiu verde din Uniunea Europeană, neîndeplinind nici măcar un sfert din norma internaţională pentru spatii verzi, este foarte aglomerat şi prăfuit (aprox. 273 tone de praf depozitate lunar), în timp ce limita zgomotului depăşeşte cu mult limita legală admisă.
Norma de spaţiu verde în zona urbană este de 12 mp/locuitor (dar 82 mp/loc la Stockholm, 70 mp/loc la Viena, 31 mp/loc la Varşovia), comparativ cu 2,5 mp/locuitor în Bucureşti. Între anii 1990-2005 au disparut peste 20 milioane mp de spatii verzi din Bucureşti, suprafata verde ajungând la doar o treime din ce a fost înainte de anul 1989. Bucureştiul este unul dintre cele mai aglomerate oraşe, cu 9009 locuitori pe kilometru pătrat, comparativ cu Berlin (3905), Viena (3850), Budapesta (3674), Bratislava (1226) etc., pentru a analiza doar capitale central şi est-europene. Incidenţa bolilor cardiovasculare, neurologice şi pulmonare este foarte îngrijorătoare, România clasându-se pe primul loc în Europa la capitolul decese. Media de viaţă a românilor este conform statisticilor naţionale cu 10 ani mai mică decât cea la nivel european.
La nivel naţional, Distrugerea fără repercursiuni legale a sistemului de irigaţii a avut o consecinţă directă în vara excesiv de călduroasă a anului 2007, recoltele de cereale fiind compromise. S-a putut constata de asemenea intensificarea procesului de deşertificare (220.000 hectare dintre care 80.000 în sudul Olteniei – suprafaţă care în timpul regimului comunist fusese recuperată prin irigaţii).
Aceeaşi capacitate administrativă redusă şi supusă corupţiei a stat la originea efectelor catastrofale pe care inundaţiile din primăvara-vara anului 2005 le-au avut asupra populaţiei. Autorizaţiile de construire în aria inundabilă a cursurilor de apă sau în dauna terasamentelor de protecţie, deturnarea fondurilor, gestionarea defectuoasă a intervenţiilor de salvare (vezi cazul pescăriilor protejate de inundaţii în dauna ariilor locuite), perpetuarea tipicului post-catastrofă de nepreîntâmpinare a unor viitoare calamităţi sunt ameninţări directe şi mult mai importante decât cele convenţionale la adresa securităţii cetăţenilor români.
