Dr. K nu este un personaj fictiv şi nici un James Bond al serviciilor secrete americane. Este un fost demnitar de la Washington, actor de primă mână în momente dramatice ale istoriei moderne, o voce respectată în politica mondială şi capitol distinct în manualele de relaţii internaţionale. Dr. K este fostul secretar de stat Henry Kissinger.
C.I.A. renunţă la Dr. K
Presa americană a dezvăluit recent că Agenţia Centrală de Informaţii a renunţat brusc la serviciile unui “distins” comitet de experţi în informaţii şi politică externă care funcţiona informal în sprijinul directorului C.I.A. Din comitet mai făceau parte nume sonore ca fostul şef al comitetului de investigaţii privind atentatele din 11 septembrie 2001, fostul senator Bob Kerrey, în prezent decan al Universităţii New School din New York, fostul senator Sam Nunn, care a avut o bogată activitate în lumea serviciilor de informaţii, fostul şef al Statelor Majore Întrunite, amiralul William Crowe, fostul director al C.I.A. şi F.B.I., William Webster.
Înainte de a deveni secretarul de stat al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger a fost consilierul pentru Securitate Naţională al aceluiaşi preşedinte, post obţinut graţie capacităţii sale intelectuale deosebite, dar şi cultivării unei relaţii speciale cu Nelson Rockefeller. Kissinger este cel care a iniţiat politica de detentă faţă de Uniunea Sovietică, concretizată prin tratatul SALT I, dar şi relaţia specială cu China comunistă. A fost implicat în negocierea păcii în războiul israeliano-arab din 1973, a primit Premiul Nobel pentru pace în 1973 pentru încheierea războiului din Vietnam, se presupune că a fost implicat în lovitura de stat din Chile, din acelaşi an 1973, împotriva guvernului condus de Salvador Allende. Lista este însă mult mai lungă.
Kissinger şi-a pierdut influenţa în politica americană după administraţia Ford. Nu sunt puţini cei care pun aceasta pe seama unor presupuse relaţii proaste cu tatăl actualului preşedinte Bush, dar a rămas o voce respectată la Washington, în ciuda unor acuzaţii grave care i s-au adus şi chiar a deschiderii unor acţiuni în justiţie împotriva sa. În 2002, George W. Bush l-a numit preşedinte al comisiei de anchetă privind atentatele din 11 septembrie 2001, dar, foarte curând, Kissinger a fost silit să demisioneze după ce democraţii l-au acuzat de “conflict de interese”.
Divorţul “şerifului” Porter Goss de comitetul de consultanţă condus de Henry Kissinger a fost pe cât de discret şi lipsit de comentarii pe atât de tranşant şi lipsit de echivoc. Este o măsură care continuă seria reformelor începute de Goss, confirmată spectaculos până acum de adoptarea Legii informaţiilor.
Concedierea comitetului de consultanţă în materie de politică externă semnalează despărţirea de o mentalitate: cea a Războiului Rece. Experţii care au influenţat deciziile de politică externă ale Washingtonului în anii ’70-’80 nu mai sunt adecvaţi noilor ameninţări de securitate şi mai ales noii agende americane. Provocările de securitate, cel puţin la adresa Statelor Unite, nu mai sunt considerate ca izvorând din logica bipolară a blocurilor militare, ci din geometria asimetrică a sistemului internaţional. Accentul este pus acum pe lupta împotriva terorismului, a structurilor criminale transfrontaliere, însăşi puterea are acum alte definiţii. Este momentul în care mamuţii politicii de putere din Războiul Rece trebuie să iasă la pensie. Kissinger este cazul cel mai spectaculos, dar el era doar o piesă din acest mecanism informal de consultanţă. Pe de altă parte, renunţarea la “distinsul” comitet confirmă separarea definitivă a atribuţiilor în cadrul angrenajului servicii de informaţii-factori de decizie politică: C.I.A. rămâne cu misiunea culegerii de informaţii, iar analiza lor – şi formularea recomandărilor pentru preşedinte -se mută la National Security Council, structură aflată la jumătatea distanţei dintre Casa Albă şi Pentagon. C.I.A. a pierdut din nou în faţa serviciilor de la Pentagon, mai noi, mai proaspete, mai adaptate noilor provocări de securitate şi, de ce nu, mai agresive.
Revoluţie şi la M.I. 6
Considerat unul dintre cele mai secrete servicii secrete din lume, deşi de istoria sa sunt legate poate cele mai grave cazuri de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece, serviciul de spionaj extern al Regatului Unit trece şi el printr-o reformă dură. Procesul a fost determinat de rezultatele raportului Butler privind eşecul serviciului în Irak. La vremea respectivă, M.I. 6 a fost pus într-o lumină foarte proastă de informaţiile şi analizele privind dotarea Irakului cu arme de distrugere în masă chimice, bacteriologice şi nucleare. După analizarea raportului, Comitetul Unit pentru Informaţii – Joint Intelligence Committee – a concluzionat că experienţa din Irak a demonstrat că unele componente ale mecanismului de culegere şi analiză a informaţiilor au funcţionat în direcţii divergente, fapt care a dus la vicierea rezultatelor. Potrivit fostului preşedinte al J.I.C., Pauline Nevill-Johns, una dintre problemele cele mai grave a fost că informaţii nefiltrate au ajuns direct la cabinetul primului ministru şi au fost utilizate politic. Nevill-Johns sublinia că este extrem de important din punct de vedere politic ca informaţiile să fie precise, corecte şi să nu aibă caracter speculativ. Tocmai de aceea este necesară reaşezarea mecanismelor de analiză şi evaluare a informaţiilor din teren.
Spre deosebire de Statele Unite, în Marea Britanie exista deja instrumentul de coordonare a fluxurilor de informaţii operative: Joint Intelligence Committee. De ce acest mecanism nu a funcţionat la parametrii scontaţi este greu de spus în lipsa unor informaţii complete. Ministerul Apărării din Marea Britanie, din care face parte şi M.I. 6, a decis numirea în fruntea serviciului de spionaj a unui om provenit din afara instituţiei, dar care este un extrem de puternic şi influent… om de afaceri. În pură tradiţie britanică, numele său nu a fost dezvăluit, dar comunicatul M.O.D. (Ministerul Apărării) afirmă că misteriosul personaj va avea misiunea de a creşte eficienţa funcţionării serviciului de spionaj britanic.
Activitatea noului boss al informaţiilor secrete va fi completată de “R”. Aceeaşi tradiţie britanică a serviciilor de informaţii cere imperativ ca numele şefului M.I. 6 să rămână necunoscut publicului cel puţin pe durata executării misiunii. Dacă omul de afaceri va avea ca obiectiv asigurarea unui management performant al M.I. 6, “R” va trebui să asigure calitatea şi precizia informaţiilor. El este un ofiţer cu o experienţă deosebită în culegerea şi interpretarea informaţiilor, ales din rândul membrilor M.I. 6, dar care va trebui să acţioneze ca expert independent.
Spre deosebire de Statele Unite, unde revoluţia condusă de şeriful Porter Goss a inclus reforme structurale complexe şi redistribuirea atribuţiilor şi a controlului bugetelor, în Marea Britanie au fost preferate “şlefuirea” şi rafinarea mecanismelor existente. Rezultatele sunt însă aceleaşi: coordonarea serviciilor secrete şi mai ales a fluxurilor de informaţii, introducerea unor filtre care să evite pe viitor eşecurile spectaculoase de genul Irakului şi gestionarea mai eficientă a bugetelor.
Serviciile de spionaj ale celor două puteri care au constituit alianţa anti-irakiană plătesc astfel pentru propriile eşecuri, dar şi pentru reticenţa adaptării la noile realităţi. Cantonate în logica Războiului Rece, C.I.A. şi M.I. 6 nu au putut furniza factorilor de decizie politică informaţiile corecte şi necesare. Ocupate să infiltreze agenţi în structurile de putere ale statelor adverse, ele au uitat sau nu au putut pătrunde în organizaţiile teroriste, ivite parcă din Evul Mediu, care alcătuiesc ceea ce impropriu se numeşte acum Al Qaeda. Evitarea unor noi eşecuri impune schimbarea mentalităţilor. Reformele începute semnalizează că acest imperativ a fost înţeles.
